Mă aflam zilele trecute într-unul dintre minunatele mijloace de transport în comun, unde se stă nas în nas şi fund în fund (sau, mă rog, faţă-n spate, în funcţie de poziţia care ţi se permite), cu ochii într-una dintre cele trei cărți începute în perioada asta (trebuie să las două deoparte, nu merge treaba așa). Femeia din spatele meu, care tăifăsuia cu prietena ei, m-a făcut să mă opresc din citit. N-aș fi vrut, chiar nu aveam chef în dimineața aceea de sfârşit de săptămână să ascult povești de viață. Dar, în momentul în care am simțit-o suspinând, mi-a fost captată toată atenția.
Povestea despre bărbatul ei. Care a înșelat-o. Pe care îl bănuiește că a înșelat-o.
-Vrei să-ți povestesc cum am aflat prima dată când m-a înșelat? spune tânăra doamnă. A fost acum 10-12 ani. Era Messengerul ăla pe atunci, de la Yahoo. Eu nu foloseam, habar n-aveam. L-am văzut pe frate-miu odată, când vorbea cu diferite persoane. Și ăsta avea inclusiv ID-ul soțului meu. Am căscat bine ochii și am înțeles cum se folosește acest „Mess”. Și atunci am știut ce am de făcut. Ține minte o vorbă de la prietena ta: Bărbații sunt proști. Prostul meu avea aceeași parolă peste tot. Așa că am intrat. Și ce crezi, draga mea? Chiar în timpul ăla ei vorbeau și își făceau planuri pentru weekend. El îi vorbea despre mine, că am să fiu plecată la mama. El, soțul meu, făcea planuri cu o altă femeie.
-Și? Ce ai făcut după?
-Îți dai seama, el vedea că tot ieșea de pe Messenger, dar credea că îi pică netul, nu știa că sunt eu aceea care îl tot dă afară. Nu știam ce să-i scriu parașutei. Am aflat tot. Era olteancă. Mai tânără. Și mai drăguță decât mine, acum pot s-o recunosc. Am sunat-o, am făcut-o albie de porci. El nu a recunoscut niciodată. Nu am văzut în toată viața mea un astfel de om. Un om care e în stare să moară dacă trebuie să aleagă asta decât să spună adevărul. Și chiar știa ce cuvinte să folosească, te zăpăcea. Îți venea să-l crezi, pur și simplu.
-Iar acum? Tot așa l-ai prins?
-Nu, acum doar bănuiesc. Nu am nicio dovadă, însă îl simt. Se comportă la fel ca atunci.
-Bine, nu te poți baza pe experiența de acum zece ani.
-Nu, dar știi cum suntem noi, femeile. Avem acel instinct care nu ne trădează. E omul tău, ai stat atâția ani cu el în același pat și la aceeași masă. Simți. Pur și simplu simți.
-Ce ai de gând să faci?
-O fi el șmecher, dar și eu sunt hoață. Am să găsesc o metodă prin care să aflu, la fel cum s-a întâmplat în urmă cu atâția ani… Mă doare, asta e tot ce pot spune. Mă doare că ne-am răcit, că nu mai este iubire, simt că nu mai e iubire între noi.
-Și atunci? De ce vrei să afli dacă te înșeală sau nu când, oricum, nu mai e nimic care să vă lege?
-Nu pot. Nu pot fără el. Cum știu că n-am să mai pot nici cu el…
Ascultam. Am băgat cartea în geantă. Mă gândeam. Parcă i-am simțit durerea și oful. Aș fi îmbrățișat-o. I-aș fi spus să aibă putere. Putere să pună punct. El nu o va face niciodată. Ce aiurea este sentimentul ăsta de milă! Nu mi-a plăcut niciodată. De câte ori îl am, îmi vine să urlu. Nu-l suport. Este atât de… nu știu, atât de trist să fii demn de milă! Aproape că-mi stoarce mie lacrimi pentru femeia asta ce are inima atât de amară.
Nu e corect ce i se întâmplă acestei femei, dar atâtea lucruri nu sunt corecte pe lume și totuși se petrec. N-am un răspuns de ce consideră Dumnezeu să ofere astfel de lecții oamenilor, dar probabil că știe El motivul pentru care se întâmplă anumite lucruri. Trebuie să le iei ca atare atunci când vin toate, de-a valma, de nu mai știi nici cine ești, nici încotro te îndrepți. Viața merge întotdeauna înainte, oricât de clișeic ar suna asta.