De foarte mulți ani, am în minte această imagine cu mine, mergând cu trenul la mare sau la munte. Am făcut-o. În sfârșit, am făcut-o acum, după 15 ani de când nu mă mai urcasem într-un tren.
Cu un rucsăcel în care am pus echipamentul de ski, niște sandwich-uri făcute la toaster, niște fructe și ceva dulce, am fugit să prind trenul de la 6 dimineața, care duce spre Satu Mare. Eu mă voi opri la Predeal, însă :). Nu vreau sa sar peste partea asta cu trenul, căci în fond despre asta este întreg articolul: despre ceea ce simt încă din momentul în care m-am urcat în tren și acesta s-a pus în mișcare. Colega mea, Daniela, este cea care a luat biletele online, și am stabilit că ne vedem direct la gară. Cum în Drumul Taberei (aproape Ghencea) nici nu există metrou, nici nu vine vreun taxi la comandă, n-am avut încotro și a trebuit să mă urc rapid în mașină la ora 05.40. Am gonit printre străduțe, mai ceva ca un taximetrist, am avut noroc să prind toate semafoarele pe verde, și am ajuns la gară, la peronul 8, la 05.56. Ce emoții am tras, vă dați seama.
Am urcat fuguța în tren și m-am oprit la un vagon mai liber. Nu știam ca sunt numerotate nici vagoanele, nici scaunele. Nu mai știam, adică. Cât pe ce să mă așez confortabil, când îmi strigă Daniela în telefon: „Noi suntem la vagonul 5, nr. 95-96!”.
Întreb oamenii, îmi zic că am nimerit unde trebuie, acolo e vagonul 5. „Este clasa I aici”, zice un nene care își așeza schiurile. M-am bucurat în sinea mea că mai sunt oameni care merg cu trenul ca să ajungă la ski. Dar m-am uitat cu o ușoară strâmbătură la el. Adică ce, eu n-am față de clasa I sau cum?
Într-un sfârșit, ajung la mine în vagon, la clasa următoare, care nu mi se pare cu nimic mai jos decât prima. Bașca, aici ai mai multă intimitate decât dincolo pentru că împarți vagonul doar cu alte patru persoane (eu speram să nu mai fie nimeni, ca să-mi pot întinde picioarele relaxat), stingi lumina dacă vrei și poți să dai căldura la maximum.
Suntem în Câmpina, din ce observ. Trenul nostru a oprit, a luat câteva doamne și câțiva domni și a pornit mai departe. Mă uit la ceilalți. Dorm. E atât de cald, încât simt că mi se închid și mie ochii. Dar nu vreau. Cine știe când am să mai merg cu trenul? (Doar la noapte, când mă voi întorce).
Să descriu cum este peisajul? Totul alb, pomii încărcați de zăpadă, din hornul caselor ieșind fum, un cățel dând din coadă într-o nu știu care curte… Este absolut minunat. Nu zic, peisaj frumos vezi mereu când mergi cu mașina. Dar nu se compară. În primul rând, te duce cu gândul la adolescență, la tinerețe. În al doilea rând, iată, poți scrie, este mult mai confortabil. Singurul lucru care îmi displace este presiunea pe care o simt, la fel ca și la avion. Mi se înfundă nasul, simt că aerul e foarte uscat și urechile îmi țiuie.
Când eram mică și ai mei lucrau în Iugoslavia, ne-au luat pe mine și pe fratele meu cu ei. De fapt, mama. Doar cu ea am aceste amintiri. Îmi povestea că acelea erau Porțile de Fier II, dar nu știa nici ea foarte multe ca să răspundă curiozității mele despre aceste Porți, așa că m-am mulțumit doar să privesc. Nici poze foarte multe nu puteam face. Aveam un singur film, nu mai țin minte câte poze puteam face pe el, dar știu că era cu economie. Puneam mâinile pe geam și priveam. Priveam Dunărea, ce părea nesfârșită. Priveam la tot ce întâlneam și mă bucuram de tot ce zăream.
Ce fac și acum. Mai scriu câteva rânduri, mai arunc puțin ochii pe geam și contemplez. Doamne, ce frumos! Asta înseamnă pentru mine FERICIREA. Să mă urc într-un tren și să evadez din cotidian. Neprogramat așa, pentru că decizia a fost luată cu o seară în urmă. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru momentele astea. Fericirea eate o stare. Și, ca orice stare, nu e veșnică. Viața noastră toată e alcătuită din momente. Așa că nu fac altceva decât să iau de la viață ce e mai bun și mai frumos. Și iau nu cu o mână, ci cu ambele, ca să pot cuprinde cât mai mult.
Să avem un weekend minunat, plin de momente frumoase, liniște în suflete, distracție și iubire de noi și de tot ce e în jur! 🙂