Se spune că prima dragoste nu se uită niciodată. Eu zic că e doar un mit. Nu numai că nu mi-a rămas la suflet, ci au mai și urmat alte iubiri despre care am spus același lucru.

Primul… Da, îmi amintesc că am spus despre el, la vremea aceea, că va fi și ultimul. Jurăminte de iubire spuse ani buni. Dorința imensă de a-ți petrece viața doar cu acea persoană, planuri de viitor. Ah, la naiba, toate au fost în van! Am jelit de m-au găsit Sfinții în apartamentul meu micuț din Pitești! Dar nu pentru că n-a vrut el. Din contră, ne-am despărţit dramatic tocmai pentru că el aproape că mă ceruse de nevastă, iar eu am decis să plec singură şi nesigură în lume.

…Până am întâlnit pe altul, care m-a ajutat să uit de fostul. Mi-a fost teamă și, potrivit alor mele principii ușor demodate, nu era ok să încep o relație cu al doilea până nu trece un timp de… nu știu, câteva luni, câteva săptămâni măcar.

Dar am dat-o naiba de rațiune și mi-am ascultat sufletul, zburând ca o păsărică într-un cuib nou. M-am îndrăgostit și de astă dată, din nou promisiuni și cuvinte frumoase, cu aceeași siguranță că el va fi și ultimul, căruia am să-i fac doi copii minunați, care or să semene cu mă-sa…

Neah, n-a mers și dă-i și plângi de mama focului, de data aceasta pe o băncuță din pădurea Trivale, unde, într-o după-amiază, apăru un tip drăguțel foc, care m-a învățat să patinez. Inima mi-era prea zdrobită, n-am putut nici măcar să mă gândesc să-i dau o șansă, așa că nu i-am mai dat niciun semn după seara respectivă. Dar vedeți că nimic nu-i întâmplător și fiecare întâlnire își are rostul ei? Am învățat să patinez!

Și uite-așa, ajunsei eu în București și, după o pauză de un an, mă îndrăgostii din nou cu foc. Dar ce foc, ce pasiune, ce iubire! A fost frumos, iarăși am avut convingerea că n-are ce să se mai întâmple, el fiind alesul.

Uuups… până când am cunoscut amarul gust al trădării. Până la 23 de ani nu-mi fusese dat să fiu înșelată, dar uite că niciodată să nu spui niciodată. Am zis atunci că scopul scuză mijloacele, pentru că că l-am împins în… gura ei… la propriu, și nu numai. În fine, n-am putut suporta minciuna și trădarea, astfel că am scris un adio dulce într-un SMS.

Încă o dată, am simțit suferința aceea cruntă, ba pardon, de vreo cinci ori mai tare, pentru că și fluturașii din stomac au fost mai mulți cu el decât cu iubirile anterioare.

Buuun…! Și după ce viața m-a plimbat așa, ba prin perioade mai drăguțe, ba prin unele mai zbuciumate, iete că-mi scoase-n cale un alt specimen. Și acum, fata cuminte și simpatică din provincie, ajunsă la capitală, trecută deja prin ceva suferințe, s-a mai maturizat, doar nu se avântă de nebună-ntr-o relație.

Da’ de unde! Am intrat în horă, iar la noi în Argeș, hora tre’ jucată pân’ la capăt. Și am jucat. Până ce mi-a dat sângele în inimă. Și, iată-mă prăbușită într-o garsonieră închiriată, unde îmi mai ținea companie, din când în când, câte-un gândac mare și scârbos…

Ehee, și uite-așa, am ajuns mai acum ceva timp să cunosc pe cineva despre care am crezut că mă va face fericită așa cum merit. Să dea naiba-n ea de dragoste dacă n-am crezut că de data asta va fi să fie! A fost minunat, fermecător, magnific! Vai, ce experiențe, ce delegații mai făceam prin țară, ce ne mai iubeam și ce ne mai plăcea să visăm!

Mi-a intrat în cap o vorbă, cum că prima dată e greșeală, iar din a doua deja intri la capitolul „decizii” și n-ai cum să repeți, pentru că ești deja pățit. Când simți un lucru de la început că nu e ok, te îndepărtezi și spui „stop”… Dar dacă sufletul cere afecțiune, mângâiere? Îl lași să-nghită în sec când poți să-i dai? Nu, bineînțeles că nu! Iar eu sunt genul de persoană care stă până se umple paharul, așteaptă să curgă din el și mai și șterge tot ce a curs, dar de plecat tot nu pleacă. Desigur, până la un moment dat.

Și ce credeți că a urmat? Odată cu această dragoste, au sosit, la pachet, o nouă suferință și lacrimi împrăștiate, de data aceasta pe parchetul pus cu trudă în a mea căsuță de la etajul 10.

Potrivit romanelor lui Balzac, femeia își dorește o familie și vrea să se așeze la casa ei după 30 de ani. La mine aș spune că a tot fost ideea asta de mulți ani, încă dintr-o perioadă în care trebuia să „zburd” și să-mi trăiesc adolescența.

M-am tot întrebat, unde naiba fuge iubirea? Sau n-o fi fost iubire…? Sau, pur și simplu, trebuie să săruți doi-trei broscoi (sau patru-cinci, mă rog…) până ajungi la prinț?!