Despre Duomo di Milano auzisem multe, dar până când nu vezi cu proprii ochi o operă de artă, nu te poți bucura cu adevărat. Daca nu aș fi urcat în Dom, poate că nu aș fi fost atât de impresionată. Catedrala de la parter nu m-a dat pe spate, poate pentru ca nu am recunoscut sfinții lor (în general,  religia mă interesează doar dacă am și cunoștință de anumite date). Dar când am urcat pe terasă, când am ajuns aproape de vârf, de „Madoninna”, a fost de vis. Este cea mai frumoasă catedrală pe care eu am văzut-o. Nimic din tot ce am vizitat nu mi-a plăcut atât de tare precum această „podoabă” a orașului Milano. Nici Catedrala San Pietro, nici Domul din Florența, pe care am avut ocazia să le admir, nu mi-au plăcut suficient de mult încât să-mi doresc să le revăd ori să scriu despre ele. Poate că eram prea mică pentru a mă interesa istoria și sculptura unor clădiri.

Construcția Domului din Milano a început în anul 1386 și a fost terminată în aproape 600 de ani; de aici și îmbinarea mai multor stiluri arhitecturale. Ca și mărime, este a doua catedrală din Italia, după Catedrala numită mai sus, din Roma. Domul are nu mai puțin de 135 de turle și aproximativ 3000 de statui, turnul final fiind împodobit cu statuia din aur a Fecioarei Maria. Dacă te țin picioarele să urci 201 scări… bravo ție. Eu le-am urcar cu liftul, pentru că aveam deja febră de la kilometri întregi de plimbare prin Milano. Am rămas mută de frumusețea exteriorului, atât văzut de jos, cât și de sus, unde m-am minunat de splendoarea unei panorame cu adevărat de neuitat.

Marmura albă, vitraliile și ferestrele clădirii sunt de o măiestrie și de o splendoare rar întâlnite. De duminică, de când am ajuns, și până azi, m-am plimbat continuu (și asta am de gând să fac și în următoarele două zile, cât mai sunt aici).

Galeria Vittorio Emanuelle II

Milano este plin de istorie și de povești impresionante. Dedicată primului rege al Italiei (aflată între Duomo și La Scala – în care am să intru data viitoare), galeria sau „il salotto del milanesi” („salonul milanezilor) găzduiește cafenele, restaurante și gelaterii elegante, luxoase, unde găsești (de fapt, oriunde în Milano) cea mai bună înghețată din lume. De asemenea, acolo unde am văzut și eu taurul din mozaic pe podea, m-am oprit, mi-am pus călcâiul, m-am învârtit de câteva ori și mi-am pus o dorință.

Buenos Aires

Un lucru foarte important de ținut minte: neapărat să te pregătești din timp pentru a veni în Milano. Să te pregătești financiar. Magazinele te înnebunesc. M-am plimbat pe minunata stradă Buenos Aires, unde am luat magazinele la rând, neștiind ce aș putea cumpăra din puținii bani pe care i-am avut. Nu știu de ce, dar când ești în afară, parcă-ți vine mai ușor să dai 100 de euro pe încălțăminte decât să dau aceeași bani la tine în țară.
După New York și Londra, Milano este al treilea oraș ca și importanță în ceea ce privește moda. Eu aș spune că din Milano pleacă moda. Voi face separt un articol cu ce am descoperit zilelea acestea că se poartă (și, în mod sigur, se va purta și la noi în două-trei luni).

Castelul Sforzesco

Italia renascentistă a fost dominată de familii puternice și bogate, cum ar fi Medici (Florența) sau Sforza (Milano). Prietena mea și iubitul ei (care este italian) mi-au povestit pe scurt povestea acestui castel și a familiei Sforzesco, cea care stăpânea Milano. Nu m-ar fi interesat prea tare toată această istorie dacă la castel nu ar fi locuit pentru o bună bucată de timp și Leonardo da Vinci, care realizează două dintre cele mai importante lucrări ale sale: „Cina cea de taină” și „Monalisa” (despre care mulți au spus că ar fi fost însăși Ecaterina Sforza).

Piazza Gae Aulenti

Aceasta reprezintă cea mai nouă față a orașului Milano, o zonă corporatistă, dacă-i pot spune astfel, care a apărut în anul 2012. Fără prea multe cuvinte, căci imaginile de mai jos spun totul:

Și cam atât. Mâine voi merge la Navigle. Restul – data viitoare. Nu vreau să bifez totul pe fugă și să nu mă bucur de tot ce întâlnesc. Mai e timp. Și sigur am să mai vin. N-aș fi crezut că Milano îmi va plăcea mai mult decât Roma, pe care l-am considerat „orașul meu de suflet”. Dar iată, m-am îndrăgostit nebunește de acest superb oraș sau, cum ar spune italienii (ori cum spune Federica Bosco într-una din cărțile ei – PS: o recomand), „mi piace da morire” 🙂 ;).