„București, București, oraș plin de șmecheri ești…”. Nu mai știu de unde vin versurile astea, știu sigur că am le-am auzit în copilărie, dar nu-mi amintesc cine cânta. Ei da, capitala chiar e plină de „șmecherie”, unde faci școală, cu sau fără voia ta. Când am plecat din Pitești, am zis că n-aș putea trăi vreodată aici, dar iată că-mi place, m-am obișnuit într-atât încât am decis să renunț la apartamentul din frumosul cartier din apropierea pădurii Trivale, pentru unul la marginea Bucureștiului.

Bun. De ce iubesc România, deși viața e ușor complicată, cu lipsuri, cu greutăți?!

M-am născut aici și sunt mândră de asta. Am zis mereu că mă simt legată de țara asta, că nu mă văd trăind în afară, nu mă văd căsătorită cu un străin sau muncind pentru străini. Am avut șansa de a călători, de a vedea cum e viața dincolo de granițe. Ce-i drept, mă cam roade invidia, de pot spune așa, când văd nivelul de cultură și de civilizație din alte țări.

Praf (uri), mizerie, furturi, șpagă, politică de toată stima = ca la noi, la nimeni. Cu toate acestea, România înseamnă casă. Nu am familia aproape, nici prieteni prea mulți, dar aici e casa în care am copilărit, am crescut, m-am dezvoltat. Nicăieri în lumea asta, sărbătorile din decembrie nu sunt mai frumoase ca în România. Oricâte ingrediente ai pune în sarmale și în cozonac, nu au gustul și mirosul dragostei de acasă.

Iubesc bogățiile cu care a fost înzestrată: munți, păduri, câmpii. Urăsc, în schimb, priveliștea copacilor tăiați cu brutalitate, protestele pentru Roșia Montană sau pentru eutanasierea maidanezilor, dar… avem noi puterea să schimbăm toate astea? Mulți mă vor contrazice, spunând că da, stă în puterea noastră. Cu ce ajut eu dacă mă duc și îndur frigul cu alți 100 de oameni pentru nu știu ce proteste?! În ciuda tuturor tuturor lucrurilor negative, România este locul pe care îl port în suflet și, când ți-e drag undeva, nu ai cum să-ți iei rămas bun. Este chiar o provocare să trăiesc aici, indiferent de ce va fi mâine :).