Noi, femeile, suntem nebune. Vrem, dar nu știm prea sigur ce anume vrem. Să ne țină în brațe, dar să ne lase și libertate, să ne iubească noaptea, dar să ne fie alături și ziua, să ne scoată la masă, dar să ne și gătească. Ei, drăcie, cam multe până și din punctul meu de vedere, care sunt femeie!

Bărbații… bieții bărbați. Ei nu au acea latură emoțională atât de dezvoltată ca a noastră (unora le lipsește total, iar pe aceia chiar îi compătimesc, pentru că mi se pare o viață extrem de tristă și de plictisitoare să fii lipsit de doza aceea de emoție și de empatie). Cum să înțeleagă un biet ca el că o nebună ca ea are nevoie de viață, de energie, de foc și de pasiune? Îmi spunea o prietenă zilele trecute că totul se construiește, până și comunicarea. Nu sunt de acord dintr-un raționament foarte simplu. Acestea există ori nu. Să le construiești? P-astea le ai sau nu. Le simți sau nu. Chimia dintre două persoane nu se construiește, ea există or ba.

Iar când nu există, femeia tot mai ține ușa deschisă. Să fie, că nu se știe… Nu se știe ce? Cum ai nevoie de omul ăla pe viitor? Păi, stai puțin, că nu-ți va fi de folos cu nimic dacă îl prostești că ai sentimente pentru el, iar apoi îl lași pe vechiul motiv “nepotrivire de caracter”.

Închide ușa, lasă deoparte teama de singurătate sau lașitatea și dependența emoțională. Te gândești că dacă ii închizi lui ușa definitiv nu mai apare altul. Stai liniștită, viața chiar are grijă să-ți scoată alți și alți oameni în cale. E mai dureroasă alegerea de a rămâne singură, dar crede-mă pe cuvânt, e mult mai sănătoasă. Ți-o zice una la fel de tinerică cum ești tu :). Știu că par o filozoafă așa, prin scrierile astea, dar departe de mine asta. Adică nici nu sunt, nici nu mă cred . Îți spun și eu, că te văd tristă și pare că nu știi pe ce drum s-o apuci. Stai pe loc. Ia-o înainte. Întotdeauna înainte :).