Există o rubrică aici, căreia i se spune „Despre mine”. Habar n-am dacă o citeşte cineva. Cred că azi simt nevoia să mă bârfesc. Aha, eu pe mine. Să spun nişte lucruri care să vă facă pe voi să mă judecaţi. Poate că sufăr de atenţie şi vreau să fiu băgată în seamă. Glumesc. Mi s-a spus că aceste „cuvinte din sufletul meu” sunt un kkt şi că scriu aici doar părţile bune care mă avantajează. Aşadar, vă poftesc la nişte adevăruri.

– Uneori, sunt perversă. Folosesc cuvintele potrivite şi fac lucruri potrivite pentru a obţine ceea ce-mi doresc. Pentru o cauză nobilă, îmi spun, ca să par mai puţin vinovată.

– Susţin gay-i şi lesbiencele. Şi chiar adopţia în cadrul acestor cupluri. Oricine merită să fie fericit. Iar societatea românească este singura care condamnă aceşti oameni; în străinătate nu este treaba nimănui cine în ce loc şi-o trage. Sigur că mi s-ar părea ciudat să văd doi bărbaţi care… aşa, dar nu e treaba mea. Şi apoi, homosexualitatea există încă de pe vremea Sodomei şi Gomorei.

– Aşa că… mi-a plăcut Conchita foarte mult. Voce bună, melodie bună – a meritat să câştige. Nu mă interesează nici cât negru sub unghie pe unde face sex sau că poartă rochie, deşi are barbă. Fără discriminări, mon cher, că suntem în secolul 21.

– L-am votat pe Ponta. Nu l-am judecat pentru plagiat, pentru corupţie sau pentru toate faptele de care este acuzat, chiar şi cu toate dovezile posibile. Dacă aş da timpul înapoi, n-aş mai face-o; pe-atunci eram plătită de PSD-işti, doar nu ţineam cu duşmanul?! Prietenii mi-au dau unfriend pe FB, alţii mi-au scris mesaje groaznice în privat cum că voi arde în focurile Iadului, iar alţii m-au lăsat în voia mea.

– Am devenit un pic (mai mult) rasistă, dar n-am să intru în detalii acum şi de ce. Atât vă spun, sunt îndreptăţită.

– Nu vreau refugiaţi în ţara noastră. Îmi pare teribil de rău pentru ei, pe cuvânt. Cred că e îngrozitor să pierzi tot ce ai clădit într-o viaţă, iar acum să-ţi chiorăie maţele de foame, mai ales având copii. Pur şi simplu, nu văd România pregătită să ofere un astfel de sprijin. Sigur, să-i ajute, dacă e posibil. Dar nu să rămână pe meleagurile noastre, când ei au o cultură şi obiceiuri total diferite şi nu cunosc limba.

– Am „devorat” 50 Shades of Grey. So what? Citesc orice îmi face plăcere, nu neapărat ceea ce mă face mai inteligentă. Câtă vreme pe mine mă relaxează şi mă ajută să mă detaşez de anumite probleme din timpul zilei, e foarte ok.

– Am fumat marijuana şi am tras pe nas de vreo două ori. Nimic din toate astea nu mi-a creat dependenţă, nu aş mai face-o din nou, deşi m-am simţit foarte bine în acele momente. Aveam un alt anturaj la vremea aceea; azi nu sunt tentată să mai fac nimic din trecut.

– În urmă cu două săptămâni, îmi priveam iubitul în ochi, spunându-i că îl iubesc, că am mare încredere în el şi că sper ca totul să fie bine. Acum câteva zile, l-am părăsit pentru că simţeam că nu sunt bine şi că nu am să fiu vreodată. Azi sunt ok şi împăcată cu decizia luată (de fapt, eram încă de atunci).

– Am avut multe relaţii până la 29 de ani şi încă nu mi-am găsit omul care să mă facă fericită. Se poate spune că sunt pretenţioasă. De fapt, nu accept orice, nu mă mulţumesc cu orice. A fost un timp când da, puţinul îmi era suficient. Nu şi azi.

– Am iubit un bărbat care era cu altcineva în acel moment. Am fost „a doua” şi am considerat că de-asta nu pot fi fericită, pentru că acasă este o femeie care-şi aşteaptă bărbatul cu mâncarea caldă. Numai că el prefera gătitul în doi. Cu mine. Totuşi, remuşcările şi sentimentul de vinovăţie că o femeie, ca şi mine, poate suferi, nu-mi dădeau pace. Aşa că am decis să-mi văd de drumul meu şi să nu port pe umeri povara de a fi distrus o relaţie.

– Îmi fac mereu planuri. Visez foarte mult. Trăiesc clipa, dar proiectez mereu ceva în minte pentru viitor. În momentul de faţă, nu am nici măcar o ţintă. Arunc un ochi spre trecut şi parcă văd o telenovelă (de bună calitate, ce-i drept, ceea ce înseamnă că trebuie înlocuit cuvântul „telenovelă”).

– Toata vara asta am băut bere cu lămâie, cu soc, cu mere, cu pere şi nu mai ştiu cu ce, căci le-am încercat pe toate astea cu fructe (rămân la Ciuc Radler, este cea mai bună, având în vedere că nu beau nicio altă bere pe motiv că e al naibii de amară). Însă nici la şpriţ n-am renunţaţ, nu cred că am să o fac vreodată. Acum, ăsta nu intră în categoria „de judecat”, se ştie că anumitor femei le place berea. Şi băutura, în general. Mă simt bine în starea aia de euforie.

– Cred în Dumnezeu, este singura „chestie” pe care nu mi-o poate lua nimeni niciodată. Chiar şi în Biserică, oricât de rău este văzută la ora actuală. Din punctul meu de vedere, este Casa Domnului şi nu mă interesează că a devenit un procedeu de „spălare de bani”. Eu mă simt bine când stau în genunchi şi ascult slujba. Treaba asta nu o pot face la mine acasă.

– Sunt egoistă. Cred că e ceva faptul că o recunosc. Sau nu? Sper că da, recunoaşterea unor lucruri negative îţi mai spală din păcate, parcă aşa era… Mă gândesc mult la propriul interes, chiar şi atunci când fac fapte bune şi ajut oameni. Până la urmă, e un bine pentru două persoane: pentru mine şi pentru cealaltă căreia îi ofer ajutorul. Important e rezultatul, iar scopul scuză până şi mijloacele.

– Uau, este prima dată când recunosc atât de multe lucruri odată. Ar mai fi, dar nu-mi vin în minte. Şi oricum, acestea-s destule. Din păcate, nu-mi fac cinste, dar fac parte din viaţa mea, am învăţat din fiecare experienţă avută şi m-am căit pentru tot ceea ce am considerat eu că a fost greşit. În mod sigur, n-am să repet. În viaţă, ai dreptul să greşeşti o dată, maxim de două ori.

Acum, haideţi, aruncaţi cu pietre-n mine, daţi cu biciul sau, mai simplu, cu cuvinte ucigătoare, chiar şi pentru cacofonia asta pe care am făcut-o!