Filmul este dur şi surprinde momente crâncene din infernul trăit de peste 400 de coreeni pe insula Hashima (sau doar „Hashima”, pentru că „shima” este un sufix japonez pentru „insulă”), insulă ce purta, iniţial, numele de Gunkanjima (Navă de război). Ajutată de sursa Wikipedia, redau câteva informaţii pe care mă gândesc că nici voi nu le ştiaţi, ca şi mine (iar pentru cei care da, felicitări! de pe acum ). Hashima face parte din cele 505 insule nelocuite care aparțin de Prefectura Nagasaki și este situată la 15 km de orașul Nagasaki. Astăzi reprezintă un simbol al industrializării rapide a Japoniei, datorită producţiei de cărbune, însă coreenii n-au uitat niciodată de istoria întunecată din timpul celui de-Al Doilea Război mondial, când cei 400 de care aminteam mai sus au fost trimişi la muncă forţată.

Prin intermediul unei companii renumite (Mitsubishi), în anul 1916, autorităţile japoneze ridică prima clădire din beton şi împrejmuiesc insula cu cele mai înalte ziduri din beton din întreaga țară. De aceea, cei care au încercat să evadeze în 1945 nu au reuşit decât într-un număr foarte mic. Presa japoneză a atacat şi criticat filmul, pe motiv că este distorsionat adevărul istoric. Însă regizorul (Ryoo Seung-wan) a afirmat că povestea doreşte să arate, mai degrabă, cum „războiul poate face din om un monstru”. O să vedeţi, filmul în sine este un fel de „Katyn” coreean” (zic „un fel de”, pentru că nu se compară cu masacrul ce a avut loc în pădurea Katyn dintr-un sat din Rusia – alt film de văzut şi scris despre el).

Cel mai mult m-a impresionant povestea tăticului despre care am pomenit în titlu. Câştigându-şi banii din muzică, acesta este prins şi exilat pe insula Hashima, iar apoi despărţit de fiica sa, care ar fi fost obligată să se prostitueze (nu îmi amintesc vârsta ei, dar cred că undeva la nouă-zece anişori să fi avut). Fetiţa reuşeşte să scape de asta, spunând că se pricepe la orice, să cânte, să spele, să muncească, absolut orice. Este o copilă atât de frumoasă şi joacă atât de bine; îi dau nota zece regizorului pentru acest lucru. Finalul, deşi aşteptat, m-a făcut să plâng. Lacrimile fetiţei îmbrăţişându-şi tatăl mort au ajuns până la mine… (clic pe imagini, sunt puţine, dar semnificative).

În film avem şi un erou (simpatic şi atrăgător, pe deasupra :); ştiţi că puţini din rasa „galbenă” – sper să nu sune a jignire, pentru că nu asta mi-e intenţia – sunt frumoşi). De ce să mint, mergea puţin jucată şi o poveste de dragoste :).

Mai jos aveţi trailerul filmului „The Battleship Island” (filmul nu este genial; coreenii nu par foarte pricepuţi la asta – mă rog, vreau să spun că o asemenea poveste, care te prinde încă de la început, putea fi regizată mult mai bine şi lipsită de un acel uşor dramatism artificial), dar şi un scurt documentar despre insula Hashima, prezentată de un japonez care și-a petrecut copilăria în acea fortăreaţă ce înghiţit câteva zeci de vieţi.

Titlul original: Gun-ham-do

Durata: 2,05 h

Gen: Acţiune, dramă, război, istoric

An: 2017