Atât de plictisitor mi s-a părut la început acest film, încât tot aşteptam să se întâmple ceva, care să mă facă să-i dau o şansă şi să rămân până la final. Şi bine am făcut că am aşteptat, chiar şi aşa, nerăbdătoare. Mie îmi plac poveştile de iubire, dar zău că asta devenise prea dulce. Filmul începe cu dragostea sinceră şi drăgălaşă dintre Tom şi Isabel, un cuplu aproape ideal, datorită respectului, înţelegerii şi iubirii dintre ei.

După patru ani de spaimă şi teroare petrecuţi în timpul Primului Război Mondial, patru ani în care a reuşit „să păcălească moartea”, Tom decide să se retragă pe o insulă, unde se angajează ca paznic la Administraţia Farurilor din Australia. Viaţa lui intră pe un făgaş normal şi liniştit (prea liniştit), dar nu este pe deplin fericită, din cauza faptului că Isabel pierde câteva sarcini, iar dorinţa ei de a deveni mamă o face să se îndepărteze de soţul ei, aproape creându-se o prăpastie între cei doi. Iată însă că apare în viaţa lor o fetiţă. O barcă ajunge la far, în care se află un bărbat mort şi un nou-născut. Primul instinct al lui Tom este să anunţe autorităţile, însă, la insistenţele lui Isabel, pe care nu mai suporta să o vadă suferind, acceptă să păstreze copilul ca fiind al lor, împotriva conştiinţei pe care o are. Oamenii toţi i-au felicitat, nepărând ceva suspect, deoarece Isabel era însărcinată (cea de-a treia sarcină pe care o pierduse).

Micuţa, căreia îi pun numele Lucy, creşte şi îi iubeşte pe cei doi părinţi, însă totul este dat peste cap când apare în peisaj adevărata mamă. Să mai spun şi că aceasta apare din cauza unei greşeli comise de Tom, care, plin de remuşcări şi de vinovăţie, îi pune acesteia în poştă un bilet în care îi transmite că fetiţa ei e bine? :).

Momentul în care se află adevărul, iar Grace (adevăratul nume al lui Lucy) este smulsă din braţele lui Isabel pentru a fi dată adevăratei mamei şi Tom este arestat, este dureros pentru noi, cei care vizionăm filmul. Parcă ai vrea să schimbi ceva, deşi nu ştii de partea cui să fii. Este de înţeles dorinţa lui Isabel de deveni mamă, mai ales că trăieşte departe de lume cu soţul ei, dar la fel de înţeles este şi Tom, pe care îl caracterizează simţul drepătăţii. Tot de înţeles este şi Hannah, adevărata mămică, care merge tot timpul la mormântul soţului ei, în speranţa că, într-o zi, o va găsi pe fiica ei.

„Lumina dintre oceane” sau „O viaţă între două oceane”, aşa cum a mai fost tradus la noi, este un film dramatic, cutremurător, cu multă sensibilitate. Finalul… tot dureros şi el :).

Am ales un citat din carte, care pe mine m-a impresionat în mod deosebit:

„Știa că o soție care își pierde soțul devine văduvă. Un soț care-și pierde soția e văduv. Dar dacă un părinte își pierde un copil, nu există nici un cuvânt care să descrie durerea lui. Părinții rămân pur și simplu „mama” și „tata”, chiar dacă nu mai au un fiu sau o fiică. Ciudat lucru! Cât despre propriul ei statut, Isabel se întreba dacă ea mai este „soră”, de vreme ce iubiții ei frați muriseră”.

Nu mă pot abţine, vă mai dau două şi vă las :).

„Purtăm cu noi toată viața hotărârile pe care le luăm. Asta e adevăratul curaj. Să accepți consecințele greșelilor tale”.

“Mai târziu, au apărut ca din pământ tot felul de monumente închinate războiului, care scoteau în evidenţă nu atât pierderile, cât mai ales ceea ce se câştigase prin aceste pierderi. Şi ce minunat este sa fii învingător – Învingător și mort, cam jalnica victorie”.