Ignora-ma si o sa ma ai
Ignora-ma si o sa ma ai

Era odată un băiat grăsuț, cu ochelari și un pic de burtică, care, la o petrecere, pusese ochii pe o fată superbă. Fata, mândră nevoie mare, nu-l băga deloc în seamă. Ei, și ce-și spune el băiatul: ”Ignoră-mă și-o să mă ai!”. Cum, necum, așa a cucerit-o el pe fată, mai degrabă ignorând-o decât arătându-i că o place. Iar povestea lor cea fericită continuă până la adânci bătrâneți, cum ar fi zis Ispirescu în basmele lui. 

Bună poanta, nu? :))))

Doar că nu e chiar poantă, ci o realitate a zilelor noastre. Se pare că e din ce în ce mai adâncă treaba asta cu orgoliile între femei și bărbați. Chiar ieri vorbeam cu o prietenă care îmi povestea cât de frumos a început totul în relația ei, cât de repede s-au îndrăgostit unul de celălalt, cât de mult au îmbrățișat ideea de a face dragoste în mai puțin de o lună de când s-au cunoscut, cum au decis să împartă apartamentul și, totodată, viața. Și cât de urât s-a destrămat povestea în doar două luni! Mă rog, nu e terminată și încheiată, dar simt că se îndreaptă vertiginos către asta, din moment ce ea plânge din cauză că el și-a dat seama, așa deodată, că… nu e pregătit pentru o relație. Dar ce femeie nu a cunoscut bărbați ce par interesați, ce fac planuri și par că vor să fie “doi în unu”, iar apoi se retrag și începe să li se ia de atâta bine? 🙂

Atât de plini de noi suntem încât nu mai putem și nu mai vrem să lăsăm unul de la celălalt, nu înțelegem că asta nu înseamnă compromis, ci doar înțelegerea nevoilor celui de lângă tine. Mie însămi îmi este greu să las orgoliul deoparte. Iar asta pentru că e în natura noastră, a femeilor, să gândim prea mult, să lăsăm gândurile să ne acapareze mintea, când lucrurile pot fi atât de simple. Mintea umană e atât de misterioasă și atât de plină de idei ce par paranoice. Pentru că te obișnuiești într-un fel, cu el într-un anume fel, iar apoi îți pare suspectă și cea mai mică schimbare, până și faptul că nu-ți mai dă mesajul de “bună dimineața” când se trezește.

Zilele trecute îmi spune o colegă la serviciu (căsătorită și împlinită): ”Mă, Rox, eu nu știu cum de mai ai atâta răbdare cu toți băieții ăștia care se cred bărbați, care vor, dar nu știu ce vor, care par să ducă mult, dar se poticnesc din prima”. Iar apoi intervine o altă colegă ce se afla lângă noi (ce urmează a se căsători): ”Îți dai seama ce frumos va fi pentru tine la bătrânețe, când le vei povesti nepoților toate experiențele și peripețiile prin care ai trecut înainte de a-l cunoaște pe bunicul lor?” :).

Eh, așa-i, voi avea ce povesti din perioada în care eram eu puștoaică (adică până mai acum vreo doi ani, pe la vreo 30 :D), o perioadă în care ce trăiam mi se părea poate trist și dezamăgitor, fără a înțelege atunci că toate fac parte  din ale tinereții valuri. Și parcă-mi răsună acum în minte întrebarea celei mai bune prietene, care și ea se va căsători weekendul acesta: “Dar până când atâtea experiențe?” Păi, atât cât trebuie, până când trebuie. Viața-i lungă, nu ne grăbim nicăieri 😁.

Referitor la a ignora o persoană pe care o placi, nu sunt tocmai eu potrivită. Oricât de greșit ar fi (și spun că e greșit pentru că, dacă nu vorbești față-n față, așa cum ar trebui să fie comunicarea, s-ar putea să nu se înțeleagă exact ce ai vrut să transmiți), prefer să spun ce mă deranjează, ce mă doare chiar și atunci când nu doare, riscând astfel să-l pierd pe cel de care mi-e drag.

Dar hei, cum poți pierde pe cineva pe care nu îl ai? E o mare păcăleală. Nu poți spune că pierzi pe cineva, pentru că nu-l deții pe acel cineva, nu l-ai câștigat la vreun concurs. Sau cum spunea Coelho “nimeni nu pierde pe nimeni pentru că nimeni nu posedă pe nimeni”. Uneori e ideal să te comporți ca și cum acea persoană nici n-ar exista. Însă jocul ăsta de-a ignorarea nu poate ține la nesfârșit. Poți, cel mult, să-l atragi mai tare. Sunt de părere că nu trebuie să-ți ascunzi emoțiile și sentimentele. Ok, poate doar până la un punct. Dacă te prefaci că nu-ți pasă de faptul că weekendul ăsta a preferat să fie în altă parte, cu altcineva și nu cu tine, nu faci decât să continui un joc ce nu va duce nicăieri. Trebuie să demonstrezi că-ți pasă. În general, lucrurile care nu vin firesc nu au viață lungă :). Dar la naiba, ce spun eu aici? Așa văd eu normalitatea. Iar normalitatea e relativă. Ce văd eu a fi firesc poate fi în dezacord cu ce gândești tu :).

***Pfuu, ce de am scris! Se pare că eram cam nescrisă 😁.

DISTRIBUIȚI
Roxana B
Iubesc cărțile. Am crescut cu ele. Am plâns pe ele. Am râs alături de personaje și am suferit deopotrivă. Cărțile au contribuit la dezvoltarea mea de-a lungul anilor. De asemenea, îmi plac oamenii care citesc. Iubesc oamenii care nu citesc, dar se lasă conduși către lectură. Mă bucur că pot contribui cu un grăunte la treaba asta. De aceea, blog. De aceea, vlog. Asta facem aici, în această comunitate de pasionați de citit: împărtășim din ceea ce citim și îi îndreptăm pe alții către citit. “Fiecare trebuie să-și găsească acea cale care i se potrivește cel mai bine. Trenul nu poate merge decât pe șinele de cale ferată” (Yoga Swami).

LĂSAȚI UN MESAJ