Vine din corporație, mai apoi s-a apucat de fitness, iar marea ei pasiune este scrisul. Asta a și făcut-o pe scriitoarea Emilia Toma să dea glas poveștilor întâlnite în viața reală și să publice o carte. “Terapie pe salteaua de pilates” este primul său roman, iar astăzi ne povestește despre toate etapele prin care a trecut de la simplu cititor la scriitor și cum este să publici o carte în regim autonom.

C. Bună, Emilia! Mă bucur că ți-ai putut rupe din timp pentru a ne răspunde la câteva întrebări. Pentru a înțelege cartea, mai întâi trebuie să o cunoaștem pe cea care a scris-o. Așadar, cine este Emilia Toma? 

E.T. Sunt tentată să răspund cu o enumerare a calităților mele (dintre care modestia se strigă de departe, haha), însă contextul întrebării îmi dă de înțeles că ar fi bine ca cititorii să știe în primul rând cu ce mă ocup. Iar partea interesantă este că, dacă în urmă cu ceva timp credeam că sunt destul de stabilă în ceea ce privește titlul profesional, în momentul de față mă amuză când povestesc despre radicalele schimbări profesionale pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Firul epic din CV-ul meu începe firesc: job de birou într-o firmă mică, urmat de corporație, urmat de firmă mică. Până aici nimic ciudat. Numai că, deodată, monotonia jobului 9-17 nu a mai fost ce îmi doream și m-am apucat de fitness. A început ca o pasiune, transformându-se, pentru o perioadă de doi ani, în job unic. Nici nu vreau să mă gândesc unde o să duc pasiunea de a scrie, pentru că uneori sunt imprevizibilă chiar și pentru mine însămi.

“Citesc de când eram mică, iar pasiunea se trage din familie, de la tatăl meu, care citea enorm, dar care nu mi-a impus niciodată să o fac”

C. Ce înseamnă pentru tine lectura? Cum ai început să citești și să fii pasionată de asta?

E.T. Hobby-ul meu preferat. Citesc de când eram mică, iar pasiunea se trage din familie, de la tatăl meu, care citea enorm, dar care nu mi-a impus niciodată să o fac. Numai că aveam un număr impresionant de cărți în casă, iar când am împlinit șapte-opt ani, tot el a avut grijă ca lecturile potrivite pentru vârsta respectivă să își facă loc printre cărțile lui. Cu toate că nu este prima carte citită, am încă vie în minte satisfacția pe care am avut-o când am citit Singur pe lume de Hector Malot în câteva reprize serioase de citit. Cred că atunci s-a declanșat ideea de citit constant și consistent (pentru anii mei era prima carte mai grosuță). Recunosc că mă ajutase un vărsat de vânt să ating acea performanță, dar de atunci am ținut-o tot așa cu niscaiva pauze pe care unii le numesc reading slump, dar pe care eu le consider priorități nefericite despre care mi-am dat seama abia cu câteva luni în urmă că erau 100% responsabilitatea mea, cu toate că atunci căutam vinovați în oameni sau situații. Momentan sunt foarte încântată de recăpătarea vechilor performanțe și asta fără să am vărsat de vânt (nr: râde).

C. Te vedem activă pe rețelele de socializare, iar de curând ai publicat prima ta carte, “Terapie pe salteaua de pilates”. Ai simțit ca o schimbare această trecere de la cititor la scriitor?

E.T. Această trecere sper să o simt în maximum trei ani, așa cum arată obiectivul meu editorial pe termen mediu. Mai concret, Terapie pe salteaua de pilates este numai o schiță în creion. Consider că prin această carte sunt în punctul în care am aruncat undița în apă. În apă îi așteaptă pe cititori o continuare puternică, profundă și dureroasă, despre care cred că mă va aduce mai aproape de titlul de scriitor, însă nu complet. Pentru că acea continuare are o replică. Dacă voi ajunge să public replica la replică mă voi declara pe deplin mulțumită pentru că voi fi reușit să dau glas, prin scris, acelor istorii și mă voi simți confortabil cu a fi numită scriitoare.

Cartea poate fi comandată de aici.

C. În ce măsură te-au influențat propriile experiențe în scrierea cărții?

E.T. Enorm. Cartea este inspirată din fapte reale, iar poveștile imagínate sunt, la rândul lor reale, chiar dacă nu s-au întâmplat în contextul pe care l-am creat în Terapie pe salteaua de pilates. Altfel spus, unele întâmplări au fost trăite exact așa cum le veți citi, iar altele au fost exagerate pornind de la realități care au ajuns la mine altfel decât prin intermediul femeilor care mi-au povestit despre ele.

C. Ai întâmpinat probleme în procesul creativ de scriere? Ce a fost ușor și ce a fost greu de transpus în cuvinte?

E.T. Îmi este foarte ușor să scriu, pot scrie oricând și oriunde, însă prefer un laptop în detrimentul unui telefon, iar scrisul de mână nici eu un prea mi-l înțeleg. Dar lăsând logistica la o parte, sunt omul care dacă nu ar avea nevoi fiziologice, un job și o viață socială și personală, ar putea scrie ore în șir fără blocaje și fără oprire. Cu toate astea, sunt și lucruri greu de transpus în cuvinte și anume cele care vorbesc direct despre mine ca om. Deși această carte este numai un preludiu la ceea ce urmează, fiind facilă și lăsând în aer – în mod intenționat – multe dintre acele trăiri, emoții și traume pe care le-am povestit prin vocile unor femei mai mult sau mai puțin reale, pentru mine a fost greu să las în carte cele două capitole în care știu, chiar dacă cine nu mă cunoaște poate să nu bănuiască niciodată, că sunt 100% despre Emilia, Veronica fiind o invenție mincinoasă scoasă la înaintare tocmai din lipsă de curaj.

“Ne-am dus fiecare înapoi, în lumea în care ne era de fapt locul. Pe atunci, niciunul dintre noi nu credea că o lume paralelă poate lua locul unei lumi în care să aparţii în întregime. Când lumea paralelă devine univers, tot, viaţă”

C. Povestește-ne puțin despre acest proces de publicare a romanului. Ce le-ai spune celor care au de gând să pornească pe acest drum?

E.T. În cazul meu, care am publicat pe cont propriu, a fost foarte dificil, din cauză că a trebuit să mă ocup singură de toți pașii de care, în mod normal, ar trebui să se ocupe o editură. Oricum, primul lucru pe care l-aș spune cuiva care dorește să scrie este să trimită manuscrisul. Să nu ezite dacă simt că au ceva de spus. Ca sfat practic, pe primul loc este să se înarmeze cu răbdare. Editurile mari nu răspund din prima, poate nici din a doua, a treia sau a patra încercare. Dacă crezi mult în textul tău, dar răspunsul întârzie să apară, publică-ți cartea în regim autonom. Așa cum am făcut eu. Pașii de care trebuie să te ocupi singur sunt corectura, editarea și stilizarea. Nu scrii și atât. Scrii, citești, tai mult, adaugi mult, citești iar. Mai modifici. Iar citești. Iar schimbi – pentru că deja începi să te pui în pielea cititorului care nu te va citi exact așa cum te așteptai când te-ai apucat de manuscris. După ce ajungi la o formă în care crezi 100% corectezi – recomand cu căldură să apelezi la persoane pregătite pentru asta. Eu la prima ediție nu am făcut-o, dar mi-am reparat greșeala cu ediția a doua. Toate astea nu le-ai face singur dacă o editură mare ar răspunde din prima. Dar uneori nu putem aștepta. Eu am simțit că trebuia să fac asta de trei ani, de când a venit ideea cărții și deja era pera mult. Publicarea în regim propriu presupune ca, după ce crezi că manuscrisul este gata de tipar, apelezi la o editură, plătești integral cărțile și te ocupi, tot singur, de promovare și de distribuție. Sunt site-uri specializate de promovare literară sau poți apela la alți cititori pe care îi apreciezi. Distribuția presupune să ai o firmă sau un PFA sau un prieten care să te ajute cu asta. Este, într-adevăr, foarte complicat, dar dacă simți că nu ai liniște până ce povestea ta nu iese la suprafață, le vei face pe toate.

C. În ce gen este încadrată cartea? Tu obișnuiești să citești acest gen literar?

E.T. Este foarte greu să îți răspund la întrebarea asta din cauza faptului că sunt povești inspirate din fapte reale, așa că este greu de spus dacă este o carte de ficțiune sau de nonficțiune. Unii au încadrat-o chiar la raftul de dezvoltare personală. Eu nu cred că este chiar așa, pentru că, din punctul meu de vedere, cărțile de dezvoltare personală au ca prim obiectiv pe acela de a educa. Ori poveștile descrise în cartea mea au obiectivul de a îl face pe cititor să se gândească, să aleagă, să se pună în anumite situații, să le evite, să iasă din ele, sau să rămână în ele dacă i se par în regulă. Cartea nu spune ce este în regulă și ce nu (cu toate că unele povești sunt de la sine în neregulă oricât ai fi de imparțial). Dorința mea este ca după citirea acelor povești, fiecare să tragă singur concluzii și să descopere dacă ar accepta să se regăsească vreodată în acele situații sau nu, iar dacă nu se regăsește deja, cum să le evite sau nu. Cartea nu dă niciun răspuns și niciun sfat – unele dintre încheierile Veronicăi sună a sfaturi, dar sunt timide și subtile. De multe ori, pentru a scăpa cu un răspuns mai puțin stufos, spuneam că este o carte de proză scurtă, toate poveștile având un miez comun – stima de sine, din care derivă, de la o poveste la alta, abuzul, trădarea, body shaming-ul, regretul, lipsa sentimentului matern, frica de bătrânețe, lipsa intimității, lipsa de comunicare, dorința sexuală și nevoia de atenție.

Cartea poate fi comandată de aici.

C. Ai în plan o altă carte sau o eventuală continuare a cărții?

E.T. Da, dezvăluiam puțin mai sus despre asta, iar următoarea carte îmi este extrem de dragă. Este o replică masculină a poveștilor pe care le întâlnim în Terapie pe salteaua de pilates. Cartea este despre un bărbat care întruchipează aproape toate dramele pe care le trăiesc clientele Veronicăi. Eroul meu îi scrie vocii narative din prima carte, Veronicăi, și încearcă să îi răspundă la întrebări, să se justifice sau, pur și simplu, caută să se elibereze de multe păcate, vorbind cuiva despre ele. Nu întâmplător, am vrut, inițial, ca a doua carte să se numească Terapie în ringul de box, personajul principal fiind un fost boxer. La rândul lui, asemenea clientelor Veronicăi, acesta a încercat, prin povestea sa, să se vindece, să uite și să se ierte. Între timp am schimbat titlul și dacă nu mă mai râzgândesc până când va fi gata, acesta va fi Terapie pentru o cauză pierdută. Oricum, față de cartea de debut, aici vom găsi un jurnal, așadar trăirile vor fi mult mai intense, nu doar povești scurte spuse între două serii de exerciții sau relatări sacadate de lacrimi sau spuse rapid sub presiunea timpului – așa cum se întâmplă în Terapie pe salteaua de pilates. Fiind jurnal, în a doua carte vom găsi multă introspecție, multe mecanisme de gândire, vom descoperi tipare adânci care ajung să îi facă pe unii bărbați să fie astfel. Cartea nu mai are rădăcini în fapte reale, ci este un exercițiu de imaginație care pe minE mă fascinează ori de câte ori vorbesc cuiva despre el. Mă fascinează că am putut scrie la persoana întâi din pielea unui bărbat de care aș fugi rupând pământul dacă ar exista în realitate. Scriind această carte, Ovidiu am fost chiar eu, iar asta într-un fel mă înspăimântă, dar am avut grijă ca romanul să aibă un tâlc și sper să ajungă la mulți domni, cu toate că prevăd că targetul va fi constituit în mare parte tot de femei. Replica acestei cărți va fi vocea Vandei, una dintre femeile cele mai importante din viața Ovidiului meu, care va veni cu versiunea ei și, doar mă știți, cu traumele ei.

C. Ai un citat preferat din carte?

E.T. Of, of, of, bine, fie, am, am, normal că am. Abia așteptam și nu așteptam întrebarea asta. Dar are nevoie de un context. Ultimul capitol nu este deloc ca celelalte. Este atipic din toate punctele de vedere. Pentru mine acel capitol cântărește cât 75% din toată cartea. Este cu totul altceva, dar în același timp are foarte mult sens să fie pus acolo, chiar la final, chiar după ce citești fiecare dintre celelalte povești. Of. Citatul preferat este în acest ultim capitol. Uneori îmi vine să spun cititorilor mei că dacă se plictisesc de carte să se ducă la ultimul capitol. O spun și acum. “Ne-am dus fiecare înapoi, în lumea în care ne era de fapt locul. Pe atunci, niciunul dintre noi nu credea că o lume paralelă poate lua locul unei lumi în care să aparţii în întregime. Când lumea paralelă devine univers, tot, viaţă.”

C. Care sunt autorii tăi preferați? Crezi că ți-au influențat modul în care ai conceput romanul?

E.T. În urmă cu 15 ani, autorul meu preferat era Milan Kundera și încă îl amintesc după atâta vreme, pentru că este singurul de la care citisem tot ce se tradusese până în acel moment. În prezent, nu mai am autori preferați pentru că nu le-am mai luat biografía la rând, însă am în plan să fac asta cu Fredrik Backman și Margaret Atwood de la care am citit o câte o singură carte. Pe Vitor Hugo îl iubesc numai pentru Mizerabilii, pentru că altceva nu am citit de la el. Oricum, eu în prezent citesc mai mult nonficțiune, cărți scrise de psihoterapeuți și psihologie mai ales, dar și alte tipuri de nonficțiuni, iar acolo nu prea mai poți spune despre autori că sunt preferați, cât despre cărți dacă înveți mult din ele sau nu. Îmi plac mult teoriile lui Viktor Frankl și Alfred Adler, dar nu pot spune că am creat o relație cu aceștia ca în cazul lui Kundera de acum 15 ani. Nu cred că am prins din stilul nimănui în cartea mea. Fiind bazată atât de mult pe relatarea unor povești chiar de către cele care le-au trăit, stilul l-am dat imaginându-mi sau amintindu-mi chiar de acea fată, limbajul este colocvial, mai mult sau mai puțin elevat, pentru a păstra cât mai mult din autenticitatea celei care a trăit sau care mi-am imaginat că a trăit acele povești. Iar partea în care cea care a trăit povestea eram chiar eu, a fost influențată numai de propriile amintiri, dar nu și de scriitura vreunui autor preferat.

C. Ca și autor debutant, ce părere ai despre piața din România? Românii citesc sau nu?

E.T. Eu cred că citesc, pentru că sunt activă într-o comunitate de cititori și văd numai asta. Recunosc că nu mai am legătură cu exteriorul să văd cum arată, de fapt, lumea. Mai ales de când cu restricțiile eu m-am închis în cărți și în comunitatea din jurul acestora, așadar, sunt optimistă. Dacă realitatea e alta, eu nu prea am acces la ea.

C. Îți mulțumim pentru toate răspunsurile și îți dorim mult succes!

E.T. Eu vă mulțumesc mult pentru că m-ați invitat și pentru răbdarea de a citi răspunsuri atââât de lungi. Dovadă pură că eu dacă mă apuc de scris cu greu mă mai pot opri 😊

Cartea poate fi comandată de aici.

Pe Emilia o puteți găsi și pe Facebook, Instagram și pe Goodreads.

Avatar
Wife & daughter. Coffee addict. Traveler. Blood donor. ECO Volunteer. Book lover. Mi-am descoperit pasiunea pentru citit la 16 ani când tata mi-a dat să citesc pentru prima data un roman polițist, iar de atunci citesc cât de mult pot. Prin intermediul cărților pot să călătoresc în trecut, pot să devin o altă persoană, pot să trăiesc prin intermediul personajelor. Iubesc să călătoresc, să cunosc locuri și persoane noi. De fiecare dată când reușesc să văd un loc nou, simt că mi se deschid noi orizonturi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here