Iubirea poate avea mii și sute de mii de fețe.

De fapt, fiecare iubește în felul în care consideră. Pătimaș. Liber. Condiționat. Posesiv. Pur. Rece.

Din punctul meu de vedere, este ca un orgasm. Nu se poate mima. Nu se fabrică și nu se cerșește. Simți sau nu.

Puteți să mă considerați cum vreți voi, dar ASTĂZI eu nu m-aș plimba cu un tip de mână în parc, în fiecare zi. Nu caut un bărbat bogat, dar nici unul care să fie sub nivelul meu. Dacă e peste, cu atât mai bine. Și asta nu înseamnă că aș fi materialistă. Ci pur și simplu m-am obișnuit cu un anumit stil de viață pe care l-am căpătat de-a lungul anilor.

Însă accept altele. Trec peste altele. Și da, iubirea mă prostește. Am momente când nu mai gândesc rațional. Când uit de principii și de reguli. Când  repet o greșeală deși mi-am promis cândva că nu se va mai întâmpla. Când iert și rămân, deși ar trebui să plec. Când tolerez. Când îmi las sufletul să sufere ca un idiot. Când suport o singurătate în doi… iar de aici, lupt pentru o cauză imposibilă, trezindu-mă la final dezamăgită și obosită (și tot singură, de fapt).

Dar să fie al naiba dacă e ceva constructiv în toate astea! Cunosc perfect teoria și mă jur că nu mă mai bag, dar tot pic în plasă…

În fine…

La mine se împletesc cumva luciditatea cu iraționalul. Atunci când iubesc și sunt implicată într-o relație, am certitudinea că fac ceva normal. Însă și normalitatea asta este relativă. Pentru că ceea ce eu fac din dragoste, poate fi văzut anormal de către alții.