Astăzi am conștientizat, pentru prima dată, că am nevoie de un monitor de ski. Nu știu să skiez. Am făcut-o întotdeauna doar pentru că ador adrenalina și pentru că-mi place să îndrăznesc în toate. Însă curajul este bun doar atunci când poți deține controlul asupra lucrurilor. Am trecut printr-un din acele momente de frică. O foarte mare frică. M-am speriat. Iar cei zece oameni care au făcut cerc în jurul meu să vadă dacă mai trăiesc m-au criticat continuu, spunându-mi că-s nebună să fac una ca asta și că am fost la un pas de moarte. Eu n-am simtit chiar așa. În momentele alea îmi doream doar să mă pot opri. Pur și simplu n-am putut să mai controlez viteza, am uitat complet și de cristiane, și de plug mare, nici măcar n-am fost în stare să mă las pe vine și să cad în fund. M-am rostogolit de patru, cinci ori, nu știu, căci nu a reușit nimeni să numere. Țin minte doar că unul dintre schiuri  mi-a venit în burtă și am simțit doar puțin durerea, dar atât.

După aceea, m-am ridicat și am mers ceva mai ușor. Mă dureau picioarele, aveam febră, dar nimic altceva (acum mă doare tot corpul, aia a fost cea mai nasoală căzătură, dar nu singura). Așa că mă rugam în sinea mea să ajung mai repede jos și să fac o pauză. Am rămas vreo doua ore la apres-ski și m-am odihnit, timp în care am stat să mă gândesc puțin. Am fost inconștientă. Nu dețin controlul pe pârtie. Mi-am amintit de Paul Walker, acel bărbat frumos în vârstă de doar 40 de ani, care iubea atât de mult viteza și adrenalina încât a spus cuvintele acestea chiar înainte să moară: „Dacă într-una din zile viteza mă va ucide, să nu plângeţi; voi pieri cu zâmbetul pe buze”.

Înainte de a mă urca pe schiuri, mi-am dat cu pudră pe față și m-am rujat. Iar la scurt timp eram întinsă pe o mare de zăpadă de un alb curat. Deși mă uitasem bine la pârtie înainte să cobor și am văzut că era mult, mult prea abruptă pentru puținele mele cunoștințe în ale schiatului.

Nu vreau să mai trec printr-o astfel de frică. E teribil. Nu pot spune că mi-am văzut moartea în fața ochilor, deși toți acei oameni care au sărit cu gura pe mine mi-au zis că, dacă nu muream, tot rămâneam cu ceva rupt, coloană, gât sau ligamente, infirmă pe viață chiar, și au rămas uimiți că nu am pățit nimic după o asemenea căzătură, deoarece aceea este o pârtie pe care… se moare, dacă nu schiezi profesionist. M-am gândit apoi la mami, cum ar trăi ea dacă mie mi s-ar întâmpla ceva…

Așadar, iubesc atât de mult viața încât nu am de gând să mă mai aventurez vreodată în ceva ce nu mă pricep. Să trăiești viața la maximum, da, însă conștient. Nu te avânți în ceva doar așa, de amorul artei. Asta a fost lecția pe care am învățat-o azi. Îngerul meu păzitor nu mă poate proteja la infinit, fără ca eu să fiu prima care persoană care are grijă de ea însăși :).

PS: Singura mea problemă acum e că am numai flesh-uri cu mine pe o pârtie precum o râpă, rostogolindu-mă, și nu reușesc să-mi scot imaginile din minte. Probabil că n-am să mai am curajul să     schiez vreodată… Drept dovadă că cea mai grea căzătură nu e fizică, ci aceea pe care o duci în gând.