Chiar atât a durat. O vară. Dar a fost cea mai frumoasă vară din viaţa mea şi cea mai reală poveste de dragoste pe care am cunoscut-o vreodată. Din prima clipă în care l-am văzut, am simţit acel „ceva”. Ne-am privit în ochi pentru câteva secunde, ce au părut interminabile, aproape că timpul se oprise în loc doar pentru ca noi doi să ne privim. Apoi am trecut la lucruri serioase, am deschis documentele şi am început să discutăm despre scopul pentru care ne întâlniserăm.

Îl analizam în timp ce vorbea, îi priveam buzele cum se deschideau atunci când îmi spunea ceva şi ochii mi-au fugit spre gâtul lui care se zărea prin cămaşa descheiată la un nasture. Aproape că mi-am dat două palme atunci când am văzut că şi-a ridicat privirea şi speram din tot sufletul că faţa îmbujorată nu mă trăda. Însă la scurt timp rolurile s-au inversat, iar el era cel care mă analiza. Eu cu ochii în acte, el la mine, pe cât de discret putea. Am simţit cum mă curentează şi nişte furnicături în tot trupul în momentul în care ne-am strâns mâinile.

„Ce-o fi fost asta?”, mi-am spus după ce am ieşit din biroul lui.

L-am revăzut apoi, câteva luni mai târziu. Era la fel de frumos. Vai, Doamne, ce bărbat frumos, şarmant, seducător, ce ochi, ce buze, ce tot putea să aibă!

Întâmplarea a făcut să-mi fie superior prin poziţia pe care o avea, doar ca să aflu puţin timp mai târziu că el făcuse imposibilul pentru a mă aduce în acel loc, chiar şi fiindu-mi şef, dacă aceasta era unica posibilitate pentru a fi lângă el.

Ne-am îndrăgostit.

Eu m-am îndrăgostit. Atât de tare cum nu am crezut că te poţi îndrăgosti. Am ajuns să-l iubesc aşa cum nu aş fi crezut vreodată că se poate iubi.

M-am luptat cu mine însămi şi mi-am ascuns sentimentele prin furie. Era o iubire imposibilă. Aparţinea unui alt suflet: copilaşul lui. Nu-mi puteam încălca principiile, nu-mi puteam da voie să trăiesc acea poveste, dar aveam tot dreptu să-mi permit să simt ceea ce simţeam.

Nefăcutul, însă, s-a făcut. A fost de ajuns un singur sărut, după care tânjeam de atâta amar de vreme, pentru ca toate principiile mele să se spulbere şi să devin a lui, să devin, mai corect spus, sufletul lui. Un bărbat care să-mi sărute întreg trupul, de la unghiile degetelor de la mâini până la cele ale picioarelor, nu am mai cunoscut şi Dumnzeu ştie dacă am să mai cunosc vreodată. Vorbele de alint pe care mi le-a spus (Irbis de Jamaica, sau de Nepal sau de Mangalia, un apricot, o căpşună, o febleţe, o vioară, o lămâie dulce-acrişoară, un tweety, frumuseţe, gură… gura ta) probabil că nu am să le mai aud de la niciun alt bărbat, dar vor rămâne ale lui pe vecie scrise în inima mea.

A fost în sufletul meu o vară-ntreagă. Este şi acum. La fel ca şi tricoul rămas de la el, ce pătrează, încă, parfumul lui, unic şi inconfundabil.

Articol dedicat unei dragi prietene. Sper că am reuşit să pun pe hârtie ce tu păstrezi în inima ta :).