Fără să vreau, mă tot lovesc de zicala asta. Sună urât, știu. Am întâlnit multe proaste și chiar sunt norocoase. Le văd că sunt proaste, poate din cauza lipsei lor de experiență sau a lipsei de cultură. Și nu e vina lor.
Dintotdeauna am simțit nevoia imperioasă de a fi iubită și de a iubi, eu – fata cuminte, deșteaptă, citită, care a pus suflet în toate. Aș fi ipocrită să nu recunosc că dragostea mi-a fost împărtășită, însă realizam, mai târziu, că aspir la ceva mai mult decât putea respectivul să-mi ofere (iar aici nu includ partea materială).
Ce înseamnă o femeie proastă?
Că atât gândește ea, că nu poate evolua mai mult decât a făcut-o până în prezent, o femeie simplă, care nu stă să citească sau să se gândească la carieră. Dar are, în schimb, un bărbat care se va întoarce întotdeauna la ea, așa proastă cum e. Îi gătește, îi spală și are o viață în doi așa cum își dorește aproape orice femeie. Da, dar și eu gătesc, sunt gospodină în bucătărie, lady pe stradă și mă ”dezlănțui” în pat.
Cu toate astea ….
Nici nu știu să răspund. Au proastele noroc sau e doar chestia aia de ”atât vrei, atât ai”?! Sau, pur și simplu, niciodată nu le poți avea pe toate?! Bine, la mine e un haos pe toate planurile, dacă stau să-mi citesc postările din ultima vreme. Însă am înțeles că nu e suficient să-i citesc pe Hemingway și pe Coelho…