„A trecut cândva prin viață,
Trist, sărman, un cavaler;
Palid, încruntat la față,
Curajos, tăcut, stingher.
O vedenie-avusese
Imposibil de-nțeles,
Care-n inimă-i pusese
O pecete de neșters.
De atunci, priviri deșarte
Spre femei n-a mai întors
Și se spune: pân’ la moarte
Nicio vorbă n-a mai scos.
Drept fular, purta smerită
Salbă de mătănii el,
Vizieră oțelită
Nu și-o ridica defel.
Plin de dragostea lui pură,
De al său prea dulce vis,
El pe scut și pe armură
A.M.D.* cu sânge-a scris.
Când la luptă paladinii
Se-aruncau cu crunt avânt
În pustiul Palestinei
Nume de femei strigând,
Lumen coeli, sancta Rosa!**
Exclama înspre dușmani,
Semănând apoteoza
Spaimei printre musulmani.
În castelul lui, departe,
Se-ntorcea din Răsărit
Și-a rămas până la moarte
Mut și trist, ca un smintit”
(Alekandr Pușkin – Cavalerul sărman)
* Ave, Mater Dei – „Bucură-te, Maica Domnului”;
** Lumină a cerului, sfânta Rosa.
S-ar putea intampla ca „rar” sa se transforme in „de obicei”