„Inimosul” este o poveste emoționantă în care Amalia Nicola își împărtășește experiența personală ca mamă a unui copil născut cu o malformație cardiacă gravă. Cartea documentează drumul anevoios al unei familii prin spitale, intervenții chirurgicale și diagnostice dificile, dar și momentele de speranță și reconstrucție emoțională. Autoarea reînvie cu sinceritate fragmente din viața lor, oferind cititorilor o lecție despre iubire, reziliență și acceptare.

COMANDA CARTEA AICI

Am citit „Inimosul” cu inima strânsă. Nu e o simplă carte, e o mărturisire. E durere, e iubire, e deznădejde și totuși speranță. Amalia Nicola își deschide sufletul și ne lasă să pătrundem într-o lume despre care mulți preferă să nu vorbească, aceea a părinților care trăiesc cu frica în sân și cu rugăciunea pe buze în fiecare zi.

Povestea fiului ei, căruia i se descoperă o malformație cardiacă gravă, mi-a sfâșiat sufletul. Însă ceea ce m-a impresionat cel mai mult este felul în care, printre toate loviturile primite, rămâne vie o fărâmă de lumină, acea forță nebănuită care apare doar în cele mai întunecate momente: iubirea necondiționată și credința că, totuși, viața merge mai departe.

„Incompatibilă cu viața” – momentul care îți frânge inima

„Astăzi am aflat că fiul meu, pe care până ieri îl credeam sănătos, are o malformație gravă la inimă, incompatibilă cu viața” — cu aceste cuvinte, Amalia Nicola descrie poate cel mai dureros moment din viața unui părinte: vestea care îți oprește timpul în loc. Este fraza care deschide ușa către o poveste intensă, scrisă nu doar cu cerneală, ci cu lacrimi, frică și o dragoste imensă.

Si este fraza care m-a făcut să închid cartea pentru câteva momente. E greu să te pui în pielea unei mame care aude așa ceva, dar Amalia te ia de mână și te poartă cu ea. Începând de la acest moment, fiecare pagină doare. Dar doare frumos, pentru că în durerea ei e și o forță – aceea de a nu renunța.

Cuvintele acestea nu sunt doar un diagnostic – ele sunt începutul unei transformări, a unei lupte care depășește medicina și se mută în tărâmul sufletului. „Inimosul” nu este doar o carte, ci un jurnal de rezistență, vulnerabilitate și speranță.

„Un termen care nu există” – despre durerea pierderii unui copil

„Pentru copiii cărora le mor părinții există termenul orfan, pentru cei care își pierd consortul, există văduv. Dar pentru un părinte care își pierde copilul, nici măcar nu există un termen în dicționar, atât de contrară legilor firești ale naturii este această situație, profund greșită”.

Amalia Nicola reflectează asupra unui adevăr greu de înțeles și de acceptat: pierderea unui copil nu se poate măsura cu nicio altă suferință. Totuși, în povestea ei, nu este vorba despre pierdere, ci despre o luptă continuă, imposibilă, dar plină de speranță. Așezată între viață și moarte, fiul ei înfruntă șanse minime de supraviețuire, dar își continuă drumul cu o forță inimaginabilă. În ciuda tuturor dificultăților, nu se lasă doborât de soartă.

GASESTI CARTEA AICI

Cuvintele Amaliei nu reflectă doar o durere de neimaginat, ci și o luptă: „nu există cuvânt în dicționar pentru un părinte care își pierde copilul”, spune ea, dar cumva, fiul său reușește să înfrunte imposibilul, să răzbească dincolo de predicțiile medicinei. Viața lui devine o bătălie în fiecare zi, iar durerea autoarei este împărtășită de toți cei care înțeleg ce înseamnă să lupți pentru viață chiar și atunci când nimic nu pare să-ți ofere vreo șansă.

„Inimosul” nu e despre moarte, ci despre supraviețuire. Despre un bebeluș care, în ciuda tuturor șanselor, respiră, trăiește, luptă. Nu moare, în ciuda diagnosticului, a predicțiilor medicale, a zilelor în care totul părea pierdut. Luptă fără cuvinte, doar cu o inimă mică, dar uriașă în voință.

„Absolut inert” – durerea unei mame care vede cum copilul ei nu reacționează

„Eram toată ziua cu un copil absolut inert. El doar trăia, respira, mânca și dormea, însă în rest, nu avea absolut nicio reacție. Nicio mișcare activă, nici cel mai mic reflex. Îi ridicam o mână, îi cădea instant”.

Când am citit cuvintele acestea in „Inimosul” ler-am simțit ca pe o lovitură de ciocan în sufletul meu de cititor. Imaginați-vă momentul când, în loc să vezi o mamă care joacă, râde și se bucură de copilul ei, tot ce simți este o imensă tristețe, o neliniște adâncă, o stare de nemișcare care pare să stea între viață și moarte. Autoarea descrie cu o sinceritate brutală și emoționantă cum copilul ei, în primele luni de viață, nu dădea niciun semn că ar fi un „copil activ” – iar acest lucru era o constantă sursă de neliniște.

Momentele de tăcere, de inacțiune, adâncesc sentimentul de neliniște al unei mame, care simte că nu poate să își protejeze puiul. Fiecare gest devenea un test – o mână ridicată care cădea. Aceste imagini cutremurătoare ne arată fragilitatea unui început de viață și curajul de a spera, chiar și atunci când totul pare fără speranță.

„Am plâns pe acel Ștefan care chiar a murit” – o noapte de neputință și durere

„Într-una din seri, după ce a adormit, m-a pufnit plânsul și am plâns lângă el o noapte întreagă. A fost seara în care am plâns pe acel Ștefan care chiar a murit la stopul cardio-respirator”

Am simțit o stare de disperare și de neputință pură, în care, chiar și în mijlocul nopții, singura reacție posibilă este să plângi. Amalia Nicola trăiește o dublă dramă: frica de a-l pierde pe fiul ei, dar și conștientizarea că o parte din copilul ei, acel „Ștefan” viu și prezent în fața ei, aproape că murise în acel moment. Acel stop cardio-respirator a fost un punct de cotitură, nu doar pentru viața copilului, ci și pentru psihicul mamei, care simțea că întreagă speranță se clătina în fața morții.

Cuvintele acestea sunt pline de o durere intensă și autentică, iar prin ele, autoarea ne invită să simțim cu ea acel moment în care durerea se transformă într-o realitate crudă, iar speranța devine tot mai fragilă.

COMANDA DE PE EMAG

„Mi-am luat la revedere de la toate scenariile care nu urmau să se întâmple” – despărțirea de visurile neîmplinite

„Nu am plâns trecutul, cât mai ales viitorul, deoarece în acea noapte mi-am luat la revedere de la toate scenariile care nu urmau să se întâmple.”

Of… Of, ce durere, ce cuvinte. Ele reflectă o pierdere mult mai profundă decât cea a unui trecut deja trăit. Amalia Nicola nu plânge doar pentru ceea ce s-a întâmplat, ci pentru tot ce își imagina că ar fi putut fi – acele vise și planuri pentru un viitor perfect, pe care fiecare părinte le are pentru copilul său. Acesta este momentul în care mama își dă seama că realitatea va fi diferită de orice visuri ar fi putut construi pentru fiul ei. Este un fel de înmormântare a viitorului idealizat, un act de renunțare care însoțește fiecare pas al unei mame care trebuie să accepte o realitate dureroasă și imprevizibilă.

Aici, autoarea ne arată puterea emoțională a unei mame care, în fața unei asemenea crize, trebuie să își redefinească viitorul și să înfrunte cu curaj necunoscutul.

„Am găsit pe Dumnezeu în cel mai întunecat moment” – despre credință și reziliență

„Să nu uit că l-am găsit pe Dumnezeu în cel mai întunecat moment al existenței mele, cum credința a fost călăuza mea în tot acest întuneric.”

În finalul cărții, după o călătorie dureroasă, dar plină de lecții, Amalia Nicola ajunge la un punct de resemnare profundă, dar și de lumină. Așa cum orice mamă care trece printr-o tragedie ar putea simți, totul pare cufundat în întuneric, dar în mijlocul acestei întunecări, autoarea își găsește refugiul în credință. Cuvintele ei reflectă nu doar o renunțare la luptă, ci și o predare către o forță superioară, care a ajutat-o să meargă mai departe în momentele cele mai critice.

Această descoperire spirituală nu este doar o salvare dintr-o stare de disperare, ci un act de acceptare a realității așa cum este ea, un mod de a îmbrățișa durerea și de a găsi puterea de a merge mai departe. Credința, în acest context, devine nu doar un refugiu, ci o lumină care ghidează și dă sens unui drum marcat de suferință.