Nu știam nimic despre cartea ”Penumbra”, de Alexandru Hausvater, așa că am început să o citesc ca atare: fără așteptări. Mare bucurie am avut pe măsură ce descopeream între coperțile ei un roman social savuros, original, inedit. Revoluția Ungară din 1956 împletită cu eclipsa din 1999 prin protagoniștii veniți din cele două generații. O poveste de dragoste recreată cu ajutorul unor scrisori găsite de către fiul eroului de demult și fiica eroinei ce i-a fost iubită acestuia.

Titlu: Penumbra

Autor: Alexandru Hausvater

Editură: Integral

Apariție: 2020

Nota recenzorului: 8/10

Despre ”Penumbra”, de Alexandru Hausvater

Pe tânăra pereche pornită în căutarea emoțiilor ce i-au legat pe părinți nu o lega nimic înainte de descoperirea vechilor scrisori. Dar ce frumos a îmbinat autorul cele două cupluri, cele două povești, un atunci și un acum împletite cu măiestrie și duioșie! Cum au pornit ei pe străzile Bucureștiului în căutarea emoțiilor puternice care i-au legat pe câte unul dintre părinți, naivi să nu bănuiască ce mult îi va lega periplul lor prin amintiri ce nu le aparțineau, dar care îi țineau împreună și care le dădeau scop! E primul roman în care văd atât de bine străzile și locurile – am găsit și la Tony Mott descrieri detaliate ale locurilor, dar din păcate nu cunosc Brașovul, așa că abia acum văd ce frumos se simte când urmezi în cărți trasee pe care le cunoști.

Mi-a plăcut mult, cu toate că nu e genul meu – nu e genul punct, nu e un gen, e unic prin tot acest text și nu se încadrează nicăieri, niciunde. În plus, ce autor a mai scris până acum povești ajutat de mărturii ale arborilor din Cișmigiu, ale norilor de deasupra Grădinii Botanice, ale unui cowboy solitar de pe pachetul de Marlboro sau ale actorilor din filmul ce rulează în cinematograful în care cuplul tinerilor nu demult străini a călcat pe urmele cuplului de odinioară? Original este și faptul că autorul nu vorbește numai cu toți acești martori atipici, dar vorbește și cu cititorul, și cu personajele, dând o dimensiune diferită, o perspectivă nouă (cel puțin pentru mine) prozei. De obicei nu îmi plăceau intervențiile de adresare directă de la autor la cititor, dar în experiența acestei lecturi asta a fost parte din abordarea complet diferită a romanului.

Este ”Penumbra” genul meu de carte?

Povestea a curs și fără întrerupere, în formula clasică a capitolelor numerotate după ce autorul a decis că a strâns suficiente mărturii de la toți martorii atipici despre cele două cupluri, iar cele două finaluri mi-au plăcut mult, au făcut din poveștile de dragoste câte un episod izolat și poate de neuitat în viața celor patru oameni, doar atât. Exact genul meu de sfârșit, când lucrurile nu continuă, ci rămân undeva în punctul frumos al poveștii, când nu se ajunge la momentul în care cei doi constată că pasiunea care i-a unit nu însemna mai mult decât aventura, noul, necunoscutul, întorcându-se fiecare acolo unde îi era locul – în cazul cuplului nou și acolo unde era mai sigur în contextul unei revoluții în cazul cuplului vechi. Cartea asta duioasă vorbește direct cu cititorul, o recomand cu multă căldură.