Mereu ne plângem că ori nu avem destul, ori vrem mai mult, deși nu stăm pe străzi, ori ne deranjeză și cea mi mică durere de cap, ca și cum ar fi ultima. În realitate, suntem niște plângăcioși, nerecunoscători pentru viața pe care o avem, pentru ceea ce trăim.
Știți când realizăm ce avem de fapt? Când îi vedem pe alții căzuți la pământ, fără adăpost, fără familii, muritori de foame, sau în scaun cu rotile.
Mereu îmi spun: am un trai decent, sunt sănătoasă, ai mei la fel, am motive de bucurie și, totuși, nu o fac. Mereu găsesc câteva ceva de reproșat vieții, până când mă lovesc de acei oameni cu adevărat luptători, care nu se dau niciodată bătuți, care nu se lasă învinși de depresii și care merg mai departe, bucurându-se de viață…dintr-un scaun cu rotile. Nu, nu este un handicap, nu l-am privit niciodată așa, doar că misiunea acelor oameni este infinit mai dificilă decât a noastră, a celor care mergem pe picioarele noastre, care nu depindem de alții din punct de vedere fizic.
Atunci, realizezi cât de norocos ești tu! Dar îți trece repede și o iei de la capăt cu nemulțumirile. Cei mai mulți dintre ei fac eforturi, așa cum spuneam, lucrează, își găsesc tot felul de ocupații, hobby-uri, nu se lasă învinși. Jos pălăria pentru voi, dragilor! Am avut ocazia să întâlnesc câteva persoane care se deplasau în scaun cu rotile (motivul, este lipsit de relevanță). Când le-am văzut ochii atât de încrezători, atât de siguri și cu o sclipire pe care rar o întâlnești, mi-au dat lacrimile, de fiecare dată. Mă înclin în fața voastră pentru că, datorită vouă, dacă pot spune așa, realizez darurile pe care le-am primit eu, de-a lungul vieții, de care nu am știut să mă bucur îndeajuns.
Sursa foto: stellartransport.com