Da, am spus „pa”. Nu „adio”, pentru că e dur şi nu mi-a plăcut niciodată, nici „la revedere”, pentru că e prea rece pentru două persoane care au împărţit o casă, o masă, un pat şi multe altele timp de câteva luni.

Mă doare… mai mult suferinţa lui decât a mea. Pentru că mă simt vinovată faţă de el. Chiar un pic nemernică… Vinovată pentru că nu l-am iubit suficient. Şi simt că am murdărit acest cuvânt, „iubire”, pe care-l tot menţionez în majoritatea articolelor de pe blogul meu.

Am greşit şi de această dată prin a duce în spate problemele partenerului. De ale mele nici nu mai vorbesc. O femeie frustrată din cauza nereuşitelor în viaţă şi un bărbat cu o mulţime de necazuri, care-i afectează prezentul. Ce putea să iasă? O poveste frumoasă, nu? Cel puţin, eu asta mi-am spus.

Mulţi mă judecă (chiar şi el) şi aruncă cu pietre-n mine (sigur, toţi din partea lui, căci familia mea şi prietenii mei îmi înţeleg decizia de a ieşi din această relaţie).

Parcă aş fi Liz Gilbert din „Eat, pray, love” când a decis să plece dintr-o căsnicie în care nu se simţea fericită, împlinită. Cred că niciodată nu e prea târziu să începi o nouă viaţă, să iei totul de la zero, să te detaşezi de persoana cu care ai sperat că vei rămâne, de ce nu, până la adânci bătrâneţi. Sigur, nu e uşor, începuturile sunt întotdeauna teribile după ce te obişnuieşti cu un om, pe al cărui piept pui capul înainte de culcare.

Încerc să nu intru în detalii, pentru că sunt lucruri mult prea personale. Şi nu vreau să-l rănesc mai mult decât am făcut-o deja. Eu încerc să nu mă supăr pe el şi să-l înţeleg atunci când mă jigneşte, spunându-mi că a realizat şi el acum că mama lui a avut dreptate atunci când a spus că nu am caracter.

Mama lui… o „doamnă” care a contribuit la distrugerea acestei relaţii. Însă nu vreau să caut vinovaţi pentru că nu mai contează.

Am citit cu durere scrisoarea pe care mi-a trimis-o seara trecută, plină de iubire şi tristeţe (de data aceasta fără reproşuri). Dar e tardiv. Nimic nu mă mai poate îndupleca din decizia luată.

Mi-am făcut bagajul şi m-am întors la mine acasă. Căsuţa mea… Oh, ce dor mi-a fost de ea! De aici, de la etajul 10, de unde stelele se văd mai aproape, de camera mea, de patul meu… de mine.

Rău cu rău, dar mai rău fără rău? Greşit… Răul se taie. Direct de la rădăcină. Altfel ajungi să înaintezi în viaţă şi în vârstă cu regrete amarnice. Decât o viaţă împreună nefericiţi, mai bine fiecare pe drumul lui, liniştit. Sunt convinsă că undeva, într-un colţişor din lumea asta mare, se află sufletele noastre pereche.

Mă rog acum, la final de poveste, să-mi fie bine nu doar mie, ci şi lui, încheindu-mi rugăciunea cu „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă”. Aceste articole reprezintă povestea mea de iubire cu un bărbat pe care îl consider în continuare minunat: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7. Poate că n-ar fi trebuit să mă „spovedesc” atât aici, dar nici nu trebuie să faci întotdeauna ce trebuie.

Nu regret relaţia, în niciun caz. Mi-am dorit-o, am sperat, am intratîn ea cu cele mai bune intenţii. Dar nu a fost să fie. E cazul să las suferinţele inutile în urmă şi să merg mai departe.

Eu… Nu ştiu… Nu pot pune unde e problema, deşi îmi recunosc mereu defectele şi greşelile. Fac bărbaţii să sufere, iar pe mine nu reuşesc să mă mulţumesc. Încotro mă îndrept? Habar n-am. Cu Dumnezeu înainte. Cred că singurul lucru care mă ajută în viaţă să o iau de la capăt este credinţa în El…