Au existat iubiri reale, iubiri care au făcut istorie şi care sunt citite şi azi, astfel încât să-ţi facă pielea găină, retrăind, parcă, acele poveşti. O relaţie interzisă, care a durat mai bine de un an, a fost cea a lui Ferdinand I de Hohenzollern, nepotul lui Carol 1, cu Elena Văcărescu, una dintre cele mai de seamă poete și prozatoare ale României, cunoscută ca poetă de curte.

Ferdinand, un nobil german cu aer de „dandy”, cult, modest, timid şi un cunoscător al artei, se lasă cucerit de şarmul frumoasei românce, Elena Văcăroiu, domnişoară de onoare a Reginei Elisabeta, care o descria astfel pe tânăra poetă: „Elena era o fiinţă deosebită în toate privinţele şi deşteptăciunea ei era mult mai presus de a obişnuitelor prinţese regale. Avea ochii mari, sângele cald, era plină de avânt, ar fi fost o minunată tovarăşă pentru bălanul şi neîncrezutul prinţ; l-ar fi călăuzit şi l-ar fi inspirat, l-ar fi umplut de viaţă, de avânturi, de năzuinţe…”

Deşi Regina le-a încurajat relaţia celor doi, crezând cu tărie că o căsătorie între un Hohenzollern și o româncă va lega și mai strâns dinastia de poporul român, îndrăgostiţii se despart din considerente politice.

Povestea ajunge la urechile Regelui Carol I, care este „ameninţat” de către miniștri că locul pe tron va fi luat de fratele lui, Wilhem, dacă Ferdinand își va uni destinul cu Elena Văcărescu. De altfel, Constituţia interzicea căsătoria cu o româncă, ci neapărat cu o străină de neam regesc. Astfel că Regele Carol se împotrivește cu îndârjire acestei relații și îl obligă pe cel numit mai târziu „Întregitorul” să aleagă între țară și Elena.

El a ales să fie rege în defavoarea iubirii lor, iar Elena este trimisă în exil în Franţa. De asemenea, Carol o va trimite şi pe soția lui în exil, în Elveția însă, pentru doi ani, ca pedeapsă a complicității ei.

Elena, cu durere în suflet, se refugiază în lectură franceză, atât în poezii cât și în proză, cântându-și parcă fiecare vers în poeziile de dragoste pe care le compune.

Iată o scrisoare a Elenei către Ferdinand, care datează din 1891:

„Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump,

Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile, torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec coplesită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seamă tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în față căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea coplesită acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este impietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele, la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credintă. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină ? Mi-e așa de teamă că tata se va omori. Scrie-mi, te implor.

Te iubesc atât de mult, Hélène”.