Sursa foto: nydailynews.com

Nu multe femei înţeleg cum alte femei sunt pasionate de sport în general, de fotbal în particular, şi cum pot dezvolta adevărate pasiuni pentru o echipă. Cum pot renunţa la masa din clubul select pentru scaunele șubrede ale stadioanelor doar ca să joace rolul de suporter. Nici bărbaţii nu înţeleg, unii dintre ei, ăia care nu știu câţi jucători sunt într-o echipă de fotbal. Păi, ce, femeile n-au voie să aibă pasiuni sau sexul feminin vine în contradicţie cu fotbalul, un sport al bărbaţilor teoretic?

Este cel puţin interesant să ai o astfel de pasiune şi chiar să îţi dezvolţi activităţile având la bază plăcerea de a te uita la fotbal şi de a simpatiza până la fanatism sau nu cu o echipă de fotbal. Am luat la pas multe stadioane din ţară şi nu numai, timp de câţiva ani. Eram o studentă lipsită de griji şi plină de adrenalină, care îşi petrecea fiecare weekend cântând şi apaludând pentru două culori. Plecam în deplasări, cu microbuzul sau avionul, dacă erau deplasări externe, înduram frig, ger, ploi interminabile și reci, bătăi între galerii, bătăi în interiorul galeriei, dar cel mai dese erau scandalurile şi bătăile cu jandarmii. Ah, am uitat să menţionez faptul că şi eu făceam parte dintr-o galerie, nu contează care, ce echipă, dar galeria era cu adevărat frumoasă, iar când începea meciul, spectacolul creat de suporterii în mijlocul cărora eram și eu îţi făcea pielea de găină şi te treceau toate emoţiile. La fiecare meci, nu conta adversarul.

Suporter, înainte de toate

Erau derby-uri, erau meciuri importante pentru calificări diferite, nu are sens să le menţionez pentru că, sigur, mulţi sau multe dintre voi nu ştiţi despre ce vorbesc şi nu are sens dezvoltarea. Atmosfera era totul, durerea înfrângerii era infinită, vocea te lăsase demult şi parcă nu voiai să se fi terminat, chiar şi aşa. Nu conta că ai pierdut şi ultimul metrou, nu conta că aveai apă în tenişi sau că nu-ţi mai simţeai mâinile înroşite de frig. Echipa ta era mai importantă, păcat că pierduse. Dar urmau alte meciuri, aveau să îşi ia revanşa.

Ca femeie în mijlocul bărbaţilor, trăieşti o experiență mişto. Într-o prima fază eşti privită ca o femeie, ca o posibilitate, ca o bucăţică bună şi toţi încearcă să fie drăguţi cu tine, să te protejeze, să îţi explice cum stă treaba, care de care mai cocoş. Apoi, după ce se obişnuiesc cu tine şi aveau să se sature de respingerea ta, încep să te îndepărteze: „Ce ştii tu, femeie? Ce să cauţi tu cu noi? Du-te la cratiţă. Ştii tu fotbal?!”. Tu rezişti, culorile sunt mai importante. După vreo 20 de meciuri în care tu ai fost pe poziţii şi ai făcut faţă cu brio asalturilor, apropourilor răutăcioase şi meschine, te acceptau, în sfârşit. Devenisei una de-a lor. Parcă mi-e dor. N-am mai fost la un meci pe stadion, în galerie, de nişte ani, nici măcar la derby-uri. Simt aceeaşi iubire pentru culori, dar parcă, nu m-aş mai simţi eu, acea fată cu fularul la gât, eşarfa de mână, tenişi în picioare și hanoracul legat de mijloc.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ