Să plâng din nou, mai bine spus. Până acum vreo doi ani mă consideram eu însămi cea mai plângăcioasă ființă din lume. Mă și plângeam de te-miri-ce, dar și plângeam. Și-mi plăcea. De-a lungul timpului, s-au dat multe definiții omului. Nu am văzut sau auzit despre vreo definiție care să descrie omul când plânge. Să te poți uita la o persoană care plânge și să o definești pornind de la lacrimile sale. Mi se pare fascinant :).
E bine să plângi. Chiar în hohote, dacă asta simți. Eu rar dau drumul hohotelor. De regulă, plâng ușor, doar las lacrimile să curgă (ca-n telenovele, dacă mai știți cum se plângea în telenovele; na, și când plâng îmi place să fiu frumoasă, să nu fiu umflată la față ☺). Nu mă deranjează că pot să plâng. Prefer astfel decât să am un chip împietrit și să fiu impasibilă la ce este în jurul meu. Ce-mi displace la mine este că plânsul are loc în public. Am o sensibilitate pe care multă vreme am urât-o. Sau hai să zic că mi-a fost greu să o înțeleg, să o accept ca parte din mine. Știți, mulți dintre noi am fost crescuți să ne fie rușine. Iar rușinea poate fi la fel de dureroasă ca frica. La fel de paralizantă. Cumva, mai târziu, ca adolescent sau chiar și ca adult, ajungi să te autosabotezi, dar și să-i ataci pe cei din jur.
Unul dintre lucrurile importante pe care ar trebui să-l facă oamenii este să-i accepte pe ceilalți. Să înțeleagă că sunt diferiți, că nu au avut aceleași experiențe, că masa la care au mâncat a fost mai plină sau mai goală, că viața fiecăruia a fost mai frumoasă sau mai puțin frumoasă. Cred, din tot sufletul, că tot ceea ce faci atinge ceva sau pe cineva acolo, cumva, undeva :).
Ce simți când îți dai voie să plângi?
Întâi e o căldură insuportabilă. Parcă spațiul e prea mic, iar hainele se lipesc de tine. Apoi o liniște lăuntrică, o tihnă și o fericire scurtă, de câteva secunde. Relaxare.
Vă gândiți, probabil, că un bărbat ar fi principalul motiv care ar putea face o femeie să plângă. Nț. Nu des adică :). Voiam doar să vă spun că este în regulă să plângeți. Stați liniștiți, lacrimile nu sunt un semn al slăbiciunii, ci mai degrabă al puterii. Este și sănătos pe deasupra. Și… sexi. Cum zicea o amică: “the eyes, chicco, they never lie!” :).
Despre plâns am mai vorbit AICI, unde ofeream sfatul unei copile, spunându-i că viața este o canalie :).
“Poate că ochii noștri trebuie să fie din când în când spălațI de lacrimile noastre, astfel încât să putem vedea iarăși viața cu o mai mare claritate” (Alex Tan)