Sursa foto: hirerush.com

Încă din copilărie, cele mai multe jocuri erau despre ideea de a fi mama. Toate păpușile îmi erau copii, aveam grijă de ele, le îmbrăcam, le hrăneam (imaginar, evident) și… îmi plăcea foarte tare treaba asta. Și când am crescut aveam aceeași dorință. Mă vedeam mamă, mamă de băiat, mai exact. Îmi doream trei, patru, cinci copii, cât mai mulți.

Îmi plăceau și îmi plac și acum familiile numeroase. Între timp, m-am reorganizat. Vreau unul singur. Numai că, de ceva vreme, m-a cuprins teama. Nu am responsabilități, nu am obligații și îmi trăiesc viața așa cum vreau, cum am chef și când am chef.

Din discuții, am înțeles faptul că un copil îți schimbă viața radical, și nu numai viața. Timpul tău nu mai este al tău, de fapt, este al copilului tău. Totul se învârte în jurul lui, iar tu riști să intri într-o cumplită depresie, depresia post natală. Nu știu cum este, doar am auzit despre ea și mă tot întreb: cum și de ce să se întâmple asta? Nu ar trebui să existe o fericire fără margini că ești mama? Nu știu, întreb. Mă sperie teribil toate aceste idei, unele preconcepute, altele foarte reale, motiv pentru care încep să am îndoieli legate de nașterea de prunci.

Cum spuneam și într-un alt material, ai noștri parcă suportau altfel ideea de a deveni părinți. Parcă nu erau deloc deranjați că trebuie să cedeze din timpul lor, din somnul lor, din tot ce este al lor. Parcă nu se mai speriau că nu au cu cine să-l lase pe micuț, că nu are cine să îi ajute, cum crește copilul și tot așa. Oare, suntem noi superficiali și egoiști sau, pur și simplu, vârsta își spune cuvântul?

Alte vremuri

Pe vremea alor noștri, se nășteau mai mulți copii și foarte devreme. La 20 și un pic de ani, opt femei din zece aveau cel puțin un copil. Acum, la 30 de ani, doar patru femei din zece sunt mame  și doar un copil, iar la 30 de ani plus – nu ai cum să mai ai aceeași răbdare și entuziasm pe care le-ai avea la 22-23 de ani. Mama spune că este un aspect foarte important. Cred că odată ce înaintezi în vârstă, te obișnuiești cu libertatea de mișcare pe care ți-o dă lipsa unui copil și, ușor, ușor, o să dispară complet dorința de a deveni mama. Numai că, la 50-60 de ani, începi să regreți că nu l-ai avut (știu asta din povestirile celor mai mari decât mine, care nu au avut bucuria de a fi părinți și acum regretă).

Cum găsim doza aia de curaj prin care să renunțăm puțin la noi și la activitățile noastre cotidiene, plăceri, plimbări și tot ce ne umple timpul, cu sau fără voia noastră, și să luăm în serios ideea de a deveni părinți? Cât de rău poate fi? Eu tot mă gândesc și sper ca un prichindel să îmi schimbe viața în bine și să nu mă chinuie.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ