Nu pot decât să zic un mare Mulțumesc Vieții. Pentru că, dragă Viață, tot ce îmi dai, fie bun, fie rău, eu iau ce am cu adevărat nevoie din fiecare experiență.

Dacă în anii trecuți, din 2014 până în prezent, am scris despre câte trei lecții pe care le învățam cu fiecare an care trecea (AICI), anul acesta, pe 3 mai 2022, m-am gândit să scriu despre una singura, cea mai importantă dintre toate. La urma urmei, viața în sine este o lecție.

ÎNCREDERE.

Despre încredere am mai vorbit de-a lungul timpului, însă, cu fiecare an care trece, simt că mai adaug o cărămidă la cea pe care am construit-o în timp. La începutul acestui an s-au întâmplat multe. Triste, neplăcute, dezamăgitoare. Însă nici măcar un lucru nu a fost la întâmplare. Sunt oameni cu care am lucrat și pe care nu aș dori să-i mai văd vreodată în viață (iar alte persoane știu că vor rămâne cu mine mult și bine). Nu pentru că aș fi rămas cu sentimente de ranchiună. Am primit niște banale scuze, eu mi-am văzut mai departe de viață și mi-am zis că fiecare să rămână cu greșelile sale și să plătească când i-o veni vremea. Personal, nu mă mai ajută și nici interesează ca aceștia să dea greș, deci plata despre care spun nu este pentru a se revanșa în vreun fel față de mine. Sună clișeic când vorbim despre karma și despre faptul că orice lucru pe care îl faci rău ți se întoarce, mai devreme sau mai târziu. În ceea ce-i privește pe oamenii care au trecut prin viața mea, dacă mi-au greșit, mai târziu au regretat, iar viața le-a dat alte și alte lucruri rele de-a lungul timpului. Și nu pentru că aș fi eu piază rea și că le-am dorit răul, pentru că nu e vorba despre neplăcerile pe care mi le aduci mie, ci despre ceea ce transmiți tu Universului. Pe mine nu mă schimbă în rău răutățile oamenilor. Mă maturizează, mă ajută, dar nu mă fac să devin o persoană rea. Toți oamenii pe care i-am cunoscut, până în prezent, buni sau răi, m-au învățat ceva și au contribuit la cea care sunt astăzi.

Până acum două luni, am fost corporatistă (chiar una happy, nu tristă, după cum auzim prin jur cuvântul ”corporatRistă”). Mă surprinde în continuare minciuna asta în care tot auzim pe la interviuri și, mai apoi, în echipă: ne dorim o societate sănătoasă, să creștem, să învățăm, să evoluăm. Pare că, atunci când mergi la un interviu, primul lucru important pentru angajator este ca angajatul să fie fericit și chiar crezi și speri că la ei, în compania lor, există cultura bunului simț, a comunicării deschise, a încurajării, a respectului reciproc, fără stres, anxietate, hărțuire morală, epuizare. Oh, vă sunt cunoscute cele din urmă? Le-am trăit și eu la fostul loc de muncă. Se vorbește despre empatie, adaptabilitate, flexibilitate, dar… eu nu am văzut comportamentul și atitudinea care oglindesc aceste cuvinte folosite zilnic în meetinguri :).

De cele mai multe ori, eu fac alegerile mental, dar mai dificil este până iau deciziile propriu-zis și trec la fapte (Taur pragmatic, ce să-i faci, cu ascendent în Săgetător, combinația ideală 😃). Vorbeam mai sus despre job și viața profesională. De un an tot prospectam plecarea mea din companie și renunțarea la activitățile mele din Resurse Umane. Partea de consultanță îmi plăcea și simțeam că mi se potrivește, dar replica a fost fără bun simț: ”Nu ești aici pentru a face consultanță”, cu toate că eu asta făceam zilnic, petrecând timp alături de angajații care solicitau serviciile mele. Voiam să plec strângându-le mâna colegilor mei și să plâng de fericire că merg într-un loc mai bun. Dar comportamentul a fost unul… tipic corporatist :).

Cum spuneam însă, nimic nu este la întâmplare. Uneori, e nevoie să facă alții anumite mutări care să ajute în luarea deciziilor. Asta apropo de liberul arbitru. Îl avem, dar parcă sint, în lucrurile importante ale vieții, că ASTA urma să se întâmple oricum, mai devreme sau mai târziu.

COMANDĂ CARTEA MEA AICI

….

“Chiar și cea mai scurtă întâlnire are puterea de a ne transforma”, spunea Gabriel García Márquez. E un lucru fascinant acesta care se petrece, și anume să lași să plece anumiți oameni din viața ta pentru a face loc altora. Îmi amintesc că am mai gândit asta acum trei ani, tot pe data de 3 mai. Eram într-o relație în care nu mă simțeam nici fericită, nici împlinită. De la acea zi de naștere au mai trecut câteva zile până când am pus punct relației respective. M-am întrebat multă vreme dacă a fost alegerea corectă. În fond, era un om bun. M-am întrebat ce naiba e în neregulă cu mine, de ce nu merg lucrurile, de ce simt să mă opresc aici. Târziu am înțeles că nu sunt chiar atât de diferită de alte femei, nu îmi doresc lucruri exagerate, chiar dacă sunt – cred – ușor dificilă (știți și voi, când ajungi la o vârstă, chiar e greu să mai schimbi ceva la tine și tot la fel de greu este să întâlnești acea persoană cu care să împarți TOTUL, fie bun, fie rău). A fost o alegere bună tocmai datorită faptului că asta am simțit la momentul respectiv. De multe ori, îmi ascult rațiunea, dar ceea ce simt nu mă păcălește aproape niciodată. E doar o amânare, dar tot acolo ajungem.

Ați văzut vazut filmul ”In the Cut” (”În carne vie”)? Eroul negativ (unul perspicace și ucigaș) îi șoptește lui Meg Ryan, eroina din film: ”ți-o dorești atât de mult încât doare”. Poate părea nepotrivită comparația aceasta, pe care am întâlnit-o într-o carte, însă același lucru e și cu nevoile și emoțiile oamenilor într-o relație. Ele există, dar unii le neagă. Nu e ușor să-ți asumi riscul de a-ți arăta vulnerabilitățile. Încercăm uneori să ținem sun control emoțiile în loc să arătăm și să spunem ce nevoi avem, când oricum dăm glas dorinței de atașament, pentru că ea este întotdeauna parte din noi. Accesibilitate, receptivitate și angajament. N-am avut niciodată cu adevărat curaj – sau mai bine zis încredere – să vorbesc despre ele cu partenerul meu atunci când m-am implicat într-o relație. Pentru că nu am crezut în relația respectivă. Nu am simțiț că NOI DOI existăm împreună, ci numai separat am putea fi fericiți. E greu să întâlnești acea persoană care să te accepte întru totul, care să iubească fiecare bucățică din tine, dulce sau amară, care să te simtă și să te dorească cu toată ființa, să i se facă dor de tine, să alerge să te strângă în brațe pentru a-ți da acea sărutare ca la primele voastre întâlniri. E atât de înduioșător sentimentul de a fi cu cineva. Îi spuneam aseară unei prietene că, cu cât înaintăm mai mult în vârstă, cu atât mai acută este concepția că lucrurile sunt mai frumoase și mai bune și mai ușoare în viață atunci când suntem DOI. E ceva în natura umană, nu poți schimba asta. Și n-am să pricep niciodată alegerea femeilor, respectiv a bărbaților care decid că e mai bine să fii singur, că poți aduce plus în viața ta la fel cum ți-ar aduce un partener. Permiteți-mi să nu cred asta. Mai târziu vei avea sigur niște regrete, după atâția ani de plimbat de la un partener la altul și de singurătate în majoritatea timpului, crezând că tu poți suplini, nu-i așa, ce ar aduce în viața ta cealaltă persoană 😇.

Toate lucrurile se întâmplă exact cum trebuie în viața mea, în acest moment, viață care încă mă surprinde; probabil am să spun asta și după vârsta de 50 de ani :). Încă trăiesc lucruri la care nu am răspunsuri. Încă am curiozitatea de a ști răspunsul. Mă apucă, uneori, filozofeala (posibil ca asta să fie, îndeosebi, o chestie a scriitorilor 😁). Încă am momente în care sunt zăpăcită, glumeață, fac pe prostuța. Iau lucrurile în joacă. Mă distrez, râd. Dacă n-am cu cine, pun o comedie (un film sau poate iUmor) și tot râd. Fac lucruri pe care le făceam și în urmă cu zece ani. Cu mai puțină voioșie aș spune. Parcă simt puțin că mi-a îmbătrânit sufletul și nu știu de ce, căci nu mi-am dorit ca el să simtă vârsta (sau poate el e la fel de tânăr și totul se petrece la nivel mental, nu sunt sigură 🌞). Eu cred că am primit mereu atât cât am putut duce, niciodată peste. Cred că Cineva acolo, Sus, chiar are grijă de mine. De aceea, nu uit uneori să mulțumesc chiar și pentru fleacuri. Nu mă împotmolesc când dau de greu. Nu am căzut în depresie, nu m-am întrebat ”Ce naibii fac mâine?”, ci am învățat să fiu răbdătoare, înțelegătoare, să mă iau în brațe și să aștept să vină lucrurile bune. Nu să pice din cer, pentru că nu cred în acel gen de minuni. Au fost persoane care, de-a lungul timpului, m-au întrebat de ce continui să fac toate activitățile din mediul on-line, activități care există azi și pe CV-ul meu (grupul iCarte, iParte, contul de YouTube, contul de Instagram, emisiunea la postul de radio Tanănana). De ce? Pentru că mi-e drag să le fac, pentru că este motivațional pentru alții, pentru că mi-ar fi plăcut ca, la 16 ani, să văd o Roxana pe YouTube care vorbește sincer și empatic despre cărțile citite (teribil de sinceră ar spune unii, când anunță că citește DOAR 30 de cărți într-un an, număr pe care alții îl critică, pe motiv că de ce nu sunt 100), care știe să-și aprecieze publicul și să primească și criticile luând din ele doar ce este constructiv.

Recent, am început cursurile Școlii de Scris susținute de scriitorul Daniel Zărnescu de la StoryCraft Publishing. Îmi spunea acesta zilele trecute că simte din partea mea tendința de a mă subestima atunci când scriu. Iar cuvintele sale m-au făcut să-mi dau seama că e bine să ai pretenții de la tine și să scrii mai bine și mai frumos, însă dacă nu îți apreciezi munca și tot ce ai construit până în prezent asta nu face decât să fie un drum mai greu către succes. Romanul pe care l-am scris este unul muncit. Faptul că m-am înscris la o școală pentru a scrie mai bine a avut loc datorită dorinței mele de a înțelege și partea tehnică. Pentru că orice talent devine tot mai mic dacă nu îl cultivi. El este gratuit la origine, cum spunea un autor, este un har independent de voință și de obișnuitele treburi din viață. Dar pentru a transforma talentul în măiestrie și pentru a nu rămâne un biet mugure este nevoie de multă muncă. Iar eu la asta lucrez :).

Am încredere. În mine, în oameni, în situații. Sunt realistă în același timp. Am și mica mea doză mea de egoism și de vanitate. Nu mă uit deseori în oglindă și nu stau să meditez. Dar azi este o zi în care mă opresc din acest tumult al vieții și mă privesc. Îmi place cine am devenit și știu că sunt tot mai bună în ce fac, cu tot cu greșeli. Dragilor, an de an simt că Universul ne dă atât de multe. De la 35 la 36 de ani am învățat alte și alte lecții despre iubire, despre iertare, despre oameni. Iar vârsta? Hm, nu cred că vârsta e cea care ne schimbă, ci experiențele. Vorba unui prieten: “Roxi, dintre toate vârstele, asta e cea mai bună la care ai ajuns, ești mai inteligentă decât ai fost vreodată” (originală urare, admit 😃). Sunt femei care evită să-și spună vârsta. Pe mine mă bucură a mea. Admit faptul că a fost drăguță și Mama Natură, dar mi se și cuvine, pentru că am grijă de alimentație și mă țin de sport (nu se pun micii de pe 1 mai, pentru că eu sunt o româncuță tradițională 🙈).

Să fiți bine cu voi, să vă îmbrățișați când vă simțiți singuri, să vă oferiți dragoste și respect și să aveți încredere în cei care sunteți astăzi. Asta e ceea ce îmi spun și funcționează. Mulțumesc de pe acum pentru toate urările, diseară vă invit să urmăriți vlogul pe YouTube, iar acum ciocnesc un pahar în numele fiecărei persoane care s-a oprit câteva secunde pentru a-mi trimite o urare! 

COMANDĂ DRAGOSTEA PE STRADA MEA

Dacă aveți chef de citit povești în continuare despre viață, găsiți AICI articolele din anii precedenți 🙂