Nu credeam să spun asta vreodată. Am așteptat și mi-am dorit atât de mult să treacă odată anii și să merg la facultate, să scap de gura părinților, să fiu pe cont propriu, să nu dau nicio explicație. Nu zic, sunt mulțumită cu statutul actual, mă bucur că am ajuns în acest punct. Nu stau să tânjesc după trenuri care au plecat demult din gară. Totuși, uneori, mi-e dor de acel „cândva”…

Să fac mizerie în casă și să curețe mama după mine. Să mă lovesc și să sufle ea ca să treacă. Să stau tolănită în pat, ca o pisică leneșă, cu eseurile în brațe, prefăcându-mă că învăț.

Să se facă mai repede ora 17.00 și să mă uit la Sailor Moon. Iar mai apoi, ora 19.00 – la Sunset Beach.

Mi-e dor să am mintea de altădată. Să nu fi trecut prin atâtea experiențe dure. Să nu am atât de multe așteptări. Să nu văd defectele unui bărbat și să-i apreciez, înainte de toate, calitățile.

Să nu știu ce înseamnă grijile. Să n-am habar ce înseamnă să trăiești o lună întreagă dintr-un salariu, din care trebuie să plătești întreținere, lumină, gaze, telefoane, benzină, să mănânci, să-ți cumperi haine, să te distrezi, să te relaxezi în afara orașului măcar pentru două zile.

Să nu simt egoismul, invidia, aroganța și răutatea celorlalți. Să văd prietenia de odinioară, când, dacă mă supăram pe cineva, îmi trecea dintr-o singură propoziție: „Hai să jucăm șotronul!”.

Să știu că mereu e cineva acolo care repară după mine. Are grijă de mine, mă protejează, mă iubește, mă alintă, mă răsfață.

Mi-e dor de toate astea, însă nu m-aș reîntoarce în trecut decât dacă aș putea schimba anumite decizii. Dar cum la vârsta respectivă trebuie să greșești, pentru că ești încă necopt și inocent, cu siguranță aș repeta greșelile. Pentru că fiecare vârstă are problemele ei. Iar problema pe care o am într-un anume moment mi se parea cea mai gravă, cea mai dificil de rezolvat. În fond, dacă am cu cine, îmi permit să nu ascund copilul din mine și-l mai las, din când în când, să iasă la iveală.