Cei care mi-au spus zilele trecute să scriu despre imperativ au avut, pesemne, nenumărate motive să-mi ceară asta. Iar eu mă conformez rapid când vine vorba de gramatică. Plus că au cerut-o într-un mod finuț, elegant, nicidecum la imperativ :). Nu mă aștept să am o mulțime de cititori la un articol de genul acesta. Sincer vă spun, pentru mine e suficient să-l citească zece oameni (ok, sunt optimistă cu asta), iar apoi să se ducă vorba. Ca bârfa.

-Bă, am citit un articol la Brănișteanca, cică despre imperativ. Știam și eu, dar uitasem, nu mai auzisem de ceva vreme o explicație de-asta.

Mă rog, ceva de genul :).

Ca teorie, e puțin complicat. Mă refer la persoana a doua singular, unde forma se schimbă pentru anumite verbe. După cum știm, imperativul apare atunci când vorbitorul adresează cuiva o poruncă, o rugăminte sau un îndemn (lat. “imperare” = a porunci). În majoritatea cazurilor, este necesar semnul exclamării atunci când este folosit imperativul. De fapt, în toate cazurile. Am spus “majoritatea”, gândindu-mă că eu nu folosesc des imperativul la modul ăsta. Pot să-i spun cuiva “Scrie tu textul ăsta, și scriu eu despre alt subiect”. Dar asta este o frază în care nu se cere imperativ. Nu am spus scurt: “Scrie tu!”. E la fel ca și “Fă tu!”. Mi se par autoritare. Și nu-mi place autoritatea. Nu impusă astfel :).

Spuneam de o teorie mai sus, dar îmi dau seama acum că nu am una. Nici nu-mi amintesc cum le-am învățat eu la școală așa că nu pot să vă ajut altfel decât dându-vi-le ca atare. La persoana a doua singular, cele mai multe verbe au forma persoanei a treia singular a indicativului prezent.

* Mănâncă! (el mănâncă).
* Cântă! (el cântă).
* Visează! (el visează).
* Cere! (el cere).
* Oferă! (el oferă).
* Bea! (el bea).
* Coboară! (el coboară).
* Citește! (el citește).

Mai avem verbe tranzitive și intranzitive ale căror forme sunt identice cu cele ale persoanei a doua singular de la indicativul prezent.

* Mergi! (tu mergi).
* Taci! (tu taci).
* Dormi! (tu dormi).
* Vezi! (tu vezi).
* Auzi! (tu auzi).

Și avem câteva verbe neregulate (iar ca mai în toate limbile care au verbe neregulate, trebuie să învățăm formele ca atare).

* a face: Fă! Le fel este și “a desface” – Desfă!).
* a zice: Zi! (Nu “zii”, nu “zi-i”. Nu te da deștept prin folosirea acelei cratime, că nu-i cazul 🙂. Folosim “Zi-i!” doar atunci când vrem să-i zicem ceva ei sau lui “-i”. Ca și “Spune-i!” sau “Vorbește-i!”. Separăm verbul de pronume).
* a fi: Fii!
* a aduce: Adu! (În aceeași categorie sunt și verbele “a conduce” – Condu! și a reduce” – Redu!).
* a veni: Vino! (De asemenea, “a reveni” – Revino!, precum și “a preveni” – Previno! sunt din aceeași gamă).

Forma negativă a verbelor la imperativ

Ca regulă, e de reținut doar atât: că se formează din negația “nu” (era evident, știu 🙂) și infinitivul verbului (bineînțeles, fără prepoziția “a”). Am să scriu și forma afirmativă, chiar dacă apar și mai sus, dar să se vadă mai clar diferența :).

Exemple:

* a merge: Mergi! Nu merge!
* a cânta: Cântă! Nu cânta!
* a plânge: Plângi! Nu plânge!
* a face: Fă! Nu face!
* a fi: Fii! Nu fi! (când îți mai vine să pui doi “i” la negativ, amintește-ți, rogu-te, de această simplă teorie, și anume că infinitivul, adică verbul așa cum e de la mama lui, se scrie cu un singur “i” – a fi).
* a zice: Zi! Nu zice!
* a duce: Du! Nu duce!
* a sta: Stai! Nu sta!

Unele dintre ele poate că sună ciudat. Îți vine mai ușor să spui:

Nu zi că te doare capul!

Însă corect este cum spuneam mai sus. Uite, ca să sune mai armonios, pune-i pronume:

Nu-mi zice că te doare capul!

#grammar#instagram