Nu vreau să fiu eu mai atipică și să mă dezic de restul lumii pentru că nu aplic citatul „mai bine mai târziu decât niciodată”. Poate greșesc. Iar gândirea mea e un pic pesimistă. Dar așa gândesc eu. Cel puțin la vârsta asta. Pe parcurs, mi se poate schimba optica, așa cum am mai spus.

Ca să fiu sinceră, multă vreme m-am mulțumit ca lucrurile să se întâmple și mai târziu, dar numai să se întâmple. Mereu am zis că dacă e scris undeva acolo sus ca lucrurile respective să se întâmple mai târziu, se vor întâmpla.

Dar nu e corect.

Pur și simplu, cred că e bine să le trăiești pe toate la timpul lor. Atunci când le dorești cu disperare, când ai cu adevărat nevoie. Peste ani nu va mai fi la fel.

La 35 de ani nu voi mai simți cu aceeași intensitate și n-am să mă mai bucur atât de mult cum o fac acum.

Fie că e vorba de un loc de muncă, fie că e vorba de iubire sau de bani, nu va mai fi la fel. După ce lupt atât de mult cu viața și mă străduiesc să merg înainte, chiar dacă mă abat de la drumul meu și mai merg pe câte-o străduță din stânga sau din dreapta, o să ajung la o vârstă la care o să fiu sătulă.

Nu zic că va fi târziu pentru fericirea mea. Sunt mai mult ca sigură că într-o zi am să le am pe toate.

Dar atunci va veni întrebarea: Bun, și acum ce mai fac? Casă am, mașină am, bani am, serviciu am, bărbat am, copii am. Mi-e teamă că atunci n-am să fiu fericită. Pentru că… am să vreau altceva. Habar n-am ce.

Cu toate acestea, am să mă bucur că am progresat. Chiar dacă n-am avut un traseu prea ușor. Chiar dacă nu mi-au ieșit în cale numai oameni minunați, care să-mi dea o mână de ajutor la nevoie. Chiar dacă au fost mulți aceia care mi-au înstors spatele, iar mai târziu mi-au simțit lipsa.

Până atunci, încerc să fac totul pentru prezentul pe care îl trăiesc și să nu las nimic pentru mai târziu. Pentru că nu-mi garantează nimeni ziua de mâine. Vreau ca fiecare persoană pe care o întâlnesc și fiecare clipă pe care o trăiesc alături de ea să fie speciale.