N-avem soare azi. N-o să avem nici în zilele următoare, ba chiar multe grade cu minus. De fapt, parcă întrezăresc o rază. Mi s-a părut că o văd de când am deschis ochii. Pășesc cu grijă pe trotuar și simt zăpada scârțâind sub ghete de parc-aș călca pe floricele de porumb. Ca să nu zic că sentimentul e de parcă cineva ar rupe spumă din aceea de mare lângă mine.
Aud în jurul meu oameni plângându-se de vreme. De anotimpuri, în general. Cine iubește vara, nu suportă iarna, de regulă. Sau cine adoră căldura, urăște frigul, altfel spus. Dar așa sunt oamenii. Se plâng de orice nimic în ultimii ani, așa că nu-i de mirare că nu se pot împăca cu anumite temperaturi. Eu iau de la fiecare anotimp ceva frumos. Sunt o persoană care preferă căldura, pentru că-mi plac soarele și bronzul. Dar cum să nu iubesc primăvara, toamna sau iarna? Toate sunt în legea firii. Asta e natura. Iar viața își urmează cursul ei normal.
În dimineața asta, simt cum gerul îmi mușcă obrajii. Așa că îl mușc și eu, ce mama naibii? Nu mă face pe mine un ger. Am trecut prin zile mai friguroase de atât și n-am murit. Miroase a iarnă. Pe străzi miroase a iarnă. Miroase a zăpadă, a mâncare – a tocăniță de cartofi mai exact. Oamenii din cartierul meu sunt matinali. Se trezesc devreme, cel mai bun exemplu e vecina de sub mine, de la etajul nouă, care ține televizorul foarte tare și știe toate noutățile din politică.
Prima ninsoase de anul acesta a venit într-o noapte, cam hoțește, adică prea pe nesimțite. Apoi a plouat, a fost călduț câteva zile, dar iată că acum chiar a sosit iarna. Cea mai mare bucurie a mea pe timp de iarnă este la începutul acesteia, când ninge cu fulgi foarte mari. Bucuria a ținut câteva clipe, fix pentru un selfie. Că apoi am ajuns la mașină, care era înghețată, și cât am stat eu să dau zăpada jos de pe ea, mi-am udat și mănușile, și la picioare m-am făcut leoarcă, am și dârdâit un pic, apoi m-am aruncat pe scaun și am demarat. Adevărul e că trebuie să fii cam tare de caracter pentru a suporta, ba chiar iubi Bucureștiul, și-n calitate de pieton, și de șofer. Pe 13 Septembrie se merge bară la bară, că s-au mutat mulți în Prelungire, la Domnești și în Bragadiru. Așa că faci ore bune prin capitală până ajungi unde dorești. Iar slalom printre mașini cum se face vara nu merge și iarna.
…Iarna de ieri? Era la fel ca azi? Nu știu, cel puțin în București nu știu cum era, cum circulau mijloacele de transport în comun sau cât de mari erau zăpezile. Știu doar că vremurile nu le putem întoarce (personal, nici nu aș vrea asta). Am văzut mai demult un documentar la TVR, unde era vorba de cele mai geroase ierni (1929, 1942, 1954 și 1967). Erau nămeți de peste cinci metri și -30 de grade. Dar erau altfel oamenii. Cei de atunci erau săritori. Se ieșea cu mic, cu mare afară la zăpadă. Pe când azi… Azi oamenii urăsc până și să pășească pe trotuar, pe motiv că nu-i curat. Adevărul e că odinioară erau covoare-ntinse pe străzi, mă scuzați :D.
Nu urăsc iarna. Mi-ar plăcea, totuși, să nu avem. Să mergem noi după iarnă când avem chef să vedem peisaje cristaline și stele ce par înghețate. Dar asta este imposibil. Așa că trebuie să ne bucurăm de ce avem. Curiozitatea mea este dacă ăștia mici de azi au ierni de poveste cum am avut noi. Dacă merg la săniuș, dacă aleargă, dacă ajung uzi fleașcă în casă, cu obrajii rumeni, cu cizmele pline de omăt, sunt schimbați până la piele, beau un ceai, mănâncă o supă caldă, apoi ies iar la derdeluș. Oare există vreun loc pe care copiii îl numesc derdeluș aici, în București? În Pitești mergeam pe Găvana, din ce îmi amintesc acolo era locul nostru de săniuș.
Cred că iernile sunt la fel. Doar noi ne-am schimbat. De aceea, poate, nici covrigii de Colindețe nu mai au același gust. Ah… și cine mai merge la colindat astăzi? 🙂
”La mine-n suflet este vifor
și vin nebuni să facă schi”
Foarte frumos ai scris Roxana!!Sărbători binecuvântate îți doresc!!
Multumesc, asemenea iti doresc!
Eee….tu esti fata potolita.N-ai tu norocul ala sa-ti faca careva partie prin halesbules….
Deh, ghinionista cu propria voie.
Si cine mai deschide usa colindatorilor? Avem interfoane… Da, noi ne-am schimbat si nu in bine; ce e mai trist, e ca nu vedem asta, sau nu vrem.
La multi ani, Crengu! O zi frumoasa!
🙂 La multi ani, Rox!
Exista un loc in București pe care eu il numeam la derdelus, în parcul Lia Manoliu (23 august)