Dacă aș fi avut o fată, numele ei ar fi fost Andreica. După numele străbunicii mele materne. Știa mereu când sosim. Ne păstra prăjiturici care uneori deveneau tari ca piatra. Dar ea știa că vom sosi. Ne iubea într-o tăcere infinită, ne întâmpina cu o bucurie pe care doar fața i-o trăda. Ne corecta într-un fel aparte, când simțea că ne e necesar. Era de o înțelepciune fantastică.

M-a învățat să confecționez păpuși din linguri de lemn. Să le cos straie, iar fața să le-o pictez mereu cu zâmbet. De fapt, mereu începeam fața. Dacă nu sclipeau ochii, iar buzele nu îți transmiteau bucurie, primeai următoarea lingură, iar pe cea „greșită” o transforma ea într-un personaj de poveste. Cum ar fi… Baba Dochia. De fiecare dată îmi spunea și povestea. La fiecare vârstă cu alte cuvinte, cât să se asigure că pricep esența.

Ce timpuri frumoase…!

Te iubesc, cititorule! Să-ți fie bine! Să distingi frumosul din jur. Când nu reușești să vezi frumos în jur, să te întorci la frumosul din viața ta :).

Autor: Dioana