O „știu” pe Ioana Chicet-Macoveiciuc de pe blog. Cândva, îi citeam articolele. Și mi-a plăcut din prima. Are un stil de a scrie, nu știu, parcă se simte că a lucrat în presă. Și, în anumite povestiri din viața ei reală, parcă m-am regăsit. Asta m-a atras să-i citesc cartea, pe care, recunosc, nu am cumpărat-o, ci mi-a fost împrumutată de către o colegă care, la rândul ei, a primit-o. Nu am cumpărat niciodată cărți ale autorilor români apăruți recent pe piața literaturii. Încă nu am bifat toate cărțile pe care trebuia să le citesc în copilărie, de aceea. Dar mi-am propus ca, în 2019, să trec și la autorii români. Am mai spus asta AICI, când am vorbit despre romanul meu: fiecare carte scrisă și publicată înseamnă muncă. Iar pentru asta consider că merită o șansă.

Titlul este minunat. Dar m-a dus rapid cu gândul la titlul unui film superb văzut acum câțiva ani, „Ceea ce ziua datorează nopții”. Aș fi preferat să nu, ce-i drept. Eu nu zic acum că femeia asta s-a inspirat de acolo, doar că e de preferat ca un titlu să nu semene cu un altul. De fapt, cred că sunt eu nebună. Nu seamănă, zic acum după ce am scris titlul filmului respectiv. Dar acolo m-a dus cu gândul.

Ioana scrie cu sufletul, ceea ce puțini știu să facă. Romanul ei mi-a plăcut, dar mi-ar fi plăcut să primesc şi mai mult. O poveste atât de bună precum cea aleasă de ea merita să fie altfel scrisă. Așa încât să te doară suferința personajelor. Am simțit, însă, un mic fior pe șira spinării, ceea ce a salvat lipsa de emoție adâncă. Nu zic că nu a existat deloc emoția, ci doar, repet, putea fi și mai și.

Să-mi fie cu iertare acum. Am scris și eu un roman, după cum spuneam mai sus. Încă șade ca un amar într-un folder de pe desktopul laptopului meu. Tocmai pentru că, deși povestea scrisă de mine este, de asemenea, una bună și frumoasă, simt că îi lipsește ceva. Măi, cum să spun? Când citești o carte, trebuie să simți că vibrezi odată cu personajele. Să-ți vină să râzi cu ele, să plângi cu ele, să le iei la bătaie din cauza furiei pe care ți-o provoacă pentru că nu se comportă așa cum ai vrea tu să o facă.

„Ziua în care la celălalt capăt al iubirii n-a mai fost nimeni” este o poveste frumoasă, uşoară, de citit pe drum cu trenul. Eu am terminat-o în câteva zile. O luam, o lăsam şi tot aşa. Deşi începe slab, continuă în forţă de pe la jumătatea romanului şi chiar te ţine cu sufletul la gură. Ca notă, îi dau un 6. Știu, este mediocră. Și nu sunt în măsură să dau note operelor literare. Dar aceasta nu este o operă literă :).