În urmă cu puţini ani, pe când eram într-o excursie, cineva a vrut să mă îmbrăţişeze. Era un băiat de o vârstă apropiată de a mea. S-a oprit de mine, iar eu m-am îndepărtat, başca am pus şi o mână între noi, pentru a înţelege clar că trebuie să păstreze distanţa. Apoi am avut o lungă discuţie, în care el îmi explica faptul că îmbrăţişările sunt normale, iar eu îi spuneam că nu pot răspunde oricui astfel. De asemenea, mi-a zis că mă iubeşte şi că el consideră normal să spui aceste cuvinte oamenilor dragi.

Total de acord cu el, până la un punct. Era a doua oară când ne vedeam. Eu nu pot spune „te iubesc” decât omului care este lângă mine şi cu care formez un cuplu. Şi mamei, din când în când. Şi prietenei mele cele mai bune.

În ceea ce priveşte îmbrăţişarea, încă învăţ. Abia de curând am înţeles ce înseamnă să mă îmbrăţişez cu dragoste pe mine, mai durează până am să-i îmbrăţişez pe ceilalţi. Însă mă aflu pe drumul cel bun.

A îmbrăţişa înseamnă a cuprinde pe cineva cu braţele, arătându-i dragoste şi afecţiune. Afecţiune înseamnă dorinţa de a simţi protecţie, ataşament, căldură, de a simţi pe cineva aproape. Îmbrăţişatul poate ţine locul unor cuvinte, iar limbajul trupului poate fi interpretat prin acest simplu gest.

Înainte îmbrăţişam pe fugă, rece. Nu ştiam să mă bucur de acel moment. Mi se părea… parcă nelalocul lui să stai în braţele cuiva mai mult de cinci secunde. La mine în familie nu au avut loc îmbrăţişări, poate de aceea nu am fost aşa deschisă la modul acesta de comunicare. De aceea, cred ca un copil trebuie să fie învăţat de mic a îmbrăţişa.

În ultima vreme, îi îmbrăţişez foarte mult pe copiii de la Spitalul Marie Curie. Am o fetiţă, tare dragă sufletului meu, am să vă povestesc despre ea, iar ei chiar îi ofer multe îmbrăţişări, în fiecare joi. Multe, în limita în care poate suporta, căci este bolnăvioară…

Voi sunteţi obişnuiţi cu îmbrăţişările? Primiţi, oferiţi? Ce simţiţi când o faceţi?

Cât de greu/scump trebuie să fie ca să îmbrăţişezi un om? Şi să o faci cu drag, fără grabă, necondiţionat…