roman1

Cristian Ion Roman. Din prima clipă în care l-am cunoscut, mi-a zis să-l tutuiesc. Ceea ce am şi făcut; oamenii care îţi cer să-i tutuieşti par mai apropiaţi de tine. Iar noi chiar ne-am apropiat. Mai corect spus, copiii pe care i-am cunoscut prin el ne-au apropiat. L-am adorat din prima. Are un chip tare blând, iar zâmbetul, ei bine, trebuie să-l vedeţi, e de milioane!

Când l-am văzut urcând cele şapte etaje ale Spitalului Marie Curie, uşor şchiopătând din cauza unei probleme la piciorul drept, cum împarte zâmbete, cărţi sau bomboane copiilor, mi-am spus că, iată, mai există în România oameni cu suflet mare. A început prin a dărui bomboane în perioada în care a fost taximetrist, asta după ce viaţa l-a încercat de câteva ori, ridicându-l şi, totodată, izbindu-l de asfalt.

În rândurile de mai jos, vă invit să aflaţi mai multe despre Taxiul cu Bomboane, despre creatorul acestei minunate fundaţii şi despre cum am devenit „Parteneri în Fapte Bune”.

Totul a început de la bomboane. Pe scurt, de ce bomboane, şi nu… gume, de exemplu?

În anii ‘90, nu prea găseai gumă. Încă nu intrase pe piaţă.

Era Turbo, pe-atunci…

Era Turbo, dar mie nu-mi plăcea, mai ales că depăşisem vârsta. Am ales bomboanele pentru faptul că erau ambalate individual, în primul rând, dar recunosc că îmi şi plăceau.

Mai ţii minte primele bomboane, ce aromă aveau?

Da! Erau unele cu lapte, care ţi se topeau în gură, şi unele cu fructe. Aveau un sirop înăuntru, foarte bune.

Cum de ai decis apoi să mergi la copilaşii din spitale, care au fost circumstanţele, cu cine erai, când şi unde?

Eram chiar aici (n.r. Serendipity), cu Lavinia Griga, care scria un reportaj şi puneam la cale Biblioteca pentru Taxiul cu Bomboane. Când a apărut acel articol, care mi-a dat Facebook-ul peste cap cu like-urile (râde), am zis că e momentul să pun bazele Taxiului cu Bomboane. Era un plan mai vechi, în care nu am putut să mă implic, dar chiar şi atunci când aveam un business, îmi plăcea să mă ocup nu doar de copiii mei, ci şi de ai prietenilor sau colaboratorilor mei. Asta deoarece copilul în sine reprezintă viitorul nostru. Am fost invitat de câteva ori la evenimente ca speaker şi începeam mereu prin a le spune: „Domnilor, vă învăţ să fiţi egoişti”. Şi toată lumea rămânea blocată, cunoscându-mă cu toţii drept „Domnul cu Copiii”, neînţelegând de unde ar putea veni egoismul. Şi veneam cu explicaţia: „Dacă vă gândiţi la voi, gândiţi-vă la copii. Pentru că un copil care citeşte este un copil mai bun, iar într-o zi acel copil îţi va ceda locul în tramvai”.

Timp de cinci ani, mergi la Marie Curie, iar de câteva luni şi la Grigore Alexandrescu şi faci zeci de copii fericiţi. Ce înseamnă voluntariatul pentru tine?

Nu ştiu dacă se poate da o definiţie a voluntariatului. Aşa cum ţi-am spus şi ţie, şi le-am spus şi altora, eu merg pe un principiu creştin, şi anume „Milă voiesc, şi nu jertfă”. Voluntariatul trebuie să fie în funcţie de timpul tău liber, nu trebuie să sacrifici ceva astfel încât să devină o obligaţie. După cum bine ştii, când mergi la copii, trebuie să ai o anumită stare. Chiar dacă ai timp liber, dar dacă eşti răcit, mai bine rămâi acasă, pentru că ştim că ei au o imunitate mai scăzută. De asemenea, dacă ai o problemă sentimentală, spre exemplu, nu poţi veni. Acolo trebuie să vii motivat. Un copac nu se plantează plângând. Scopul nostru este de a smulge zâmbete, de a ţopăi, de a ne juca, de a citi. Noi stăm două ore la o acţiune de genul acesta, însă nu cu toţi copiii putem sta foarte mult, pe la unii trecem doar să-i vedem, poate pentru cinci minute, asta pentru a acoperi toate saloanele. Dar cinci minute, chiar şi o clipă îi scoate din starea lor. Nu puţini sunt aceia care ne spun că, a doua zi, copiii au analizele mai bune.

roman3

În toată această perioadă ai adus trei evenimente frumoase: Luna Poveştilor, Puişorii de Pernă şi Cănuţa cu Bomboane. Care a fost proiectul tău de suflet dintre acestea?

Toate aceste evenimente au avut o conotaţie naţională. Proiectul Luna Poveştilor în Spitalele de Pediatrie s-a lansat în Bucureşti, dar apoi a ajuns şi la Constanţa, şi la Drobeta Turnu-Severin, datorită partenerilor noştri în Fapte Bune din ţară. Puişorii de Pernă, de asemenea, au ajuns apoi şi la Deva, după care la Constanţa. Iar dacă nu s-a organizat în anumite localităţi din ţară, am primit de la foarte mulţi oameni pernuţe şi bomboane, asta apropo de Cănuţa cu Bomboane, unde s-au unit peste o mie de oameni care au trimis pachete cu căni şi, implicit, cu bomboane. Însă proiectul meu de suflet este altul: Moş Crăciun în fiecare anotimp. Acesta a fost primul proiect şi, poate, cel mai frumos dintre toate. Nu trebuie să te legi de o anumită dată din calendar pentru a face un bine. Nu degeaba sunt strigat de copii „Moşule”, sunt şi frumuşel de altfel (râde).

„O ZI DIN VIAŢA MEA ÎNCEPE CU DOUĂ ZILE ÎNAINTE”

Încă de pe atunci te gândeai să clădeşti o fundaţie?

Nu. Toate acţiunile au avut un caracter propriu şi personal. Nu e vorba că nu m-am gândit, ci NU VOIAM să fac o asociaţie, am fost total împotriva acestei idei. Termenul de „fundaţie” era puţin „virusat” de diverse evenimente mai mult sau mai puţin neplăcute. Lipsa transparenţei dă naştere la întrebări. De aceea, tot ceea ce fac am încercat să fie cât mai trasparent, cât mai vizibil. Uite, luăm ca exemplu cărţile cu poveşti. În primul rând, vă spun vouă, cei care faceţi parte din grupul de voluntari, să faceţi acest gest. Nu vă cer cărţile sau orice altceva în ideea că merg eu singur şi le ofer.

Toate aceste acţiuni trebuia să aibă un caracter legal, mai ales că se iscaseră tot felul de discuţii…

Ce fel de discuţii?

Neprincipiale, să le zic. De exemplu, am vrut să merg într-un spital şi mi s-a cerut să fac o cerere. O cerere nu o poţi face în nume propriu. Era necesar să existe o formă oficială, astfel că am scos actele unei fundaţii.

Care au fost obstacolele de care te-ai lovit în paşii pe care i-ai urmat în costruirea acesteia, pentru că ştim cu toţii foarte bine că lucrurile astea nu merg foarte uşor…

Ba din contră, totul merge foarte uşor. Nouă ni se pare complicat pentru că toţi vrem să ni se întâmple ieri. Dar dacă ţii cont de faptul că există nişte instituţii, Tribunal, Judecătorie etc., totul decurge aşa cum ţi-ai propus. Faci o cerere şi urmezi nişte paşi.

Ai reuşit să formezi o echipă de oameni într-un număr destul de mare. Ce garanţie au aceştia şi alţii care ar vrea să te urmeze că activitatea acestei fundaţii este onestă?

Eu nu pot să dau nicio garanţie. Tu, însă, poţi. La fel şi ceilalţi care sunt în această echipă. Câtă vreme mergem pe ideea de transparenţă, nu are cum să fie altfel decât onestă. Că mai există incidente, suspiciuni, e normal. Asta nu înseamnă că te opresc din cursa pe care ai început-o.

„AM ÎNCEPUT DE UNUL SINGUR. ÎNTRE TIMP MI S-AU ALĂTURAT PESTE 15.000 DE VOLUNTARI

Un rol l-au avut şi oamenii în crearea fundaţiei Taxiul cu Bomboane?

Vezi tu, eu am început această acţiune de unul singur. De unul singur urcam cele şapte etaje şi împărţeam portocale, tot de unul singur am împărţit zeci de mii de cărţi şi tot de unul singur am împărţit o maşină plină cu dulciuri. Puteam să o fac tot singur în continuare, dar pentru transparenţă şi pentru că îmi doream să acopăr cât mai mult, să ajung la cât mai multe spitale, cum ar fi Grigore Alexandrescu sau Fundeni, am apelat la sprijinul prietenilor de pe Facebook. Există un grup, din care faci şi tu parte, de „ultraşi”, aşa le spun. Ştii că fiecare galerie a unei echipe de fotbal are un grup de ultraşi. Toată galeria formează galeria, dar ăia urmează echipa peste tot. Aşa este şi aici. Ai observat că vin şi pleacă oameni, vin apoi alţii noi, pleacă, iar vin şi tot aşa. De la 1 Iunie, de când ai venit tu, câţi oameni ai mai văzut apoi să vină? Tot mai mulţi, nu? În jur de 25-30 de oameni ne strângem mereu la fiecare acţiune; unii merg la Marie Curie, alţii la Grigore Alexandrescu. Iar între ei este grupul de ultraşi. Revenind la întrebarea ta, cum spuneam, aş fi putut face singur, însă m-aş fi limitat. Şi nu acesta era scopul. Scopul meu era de a cuprinde cât mai mulţi oameni. Şi se perindă tot timpul sute de oameni.

Cu ce buget ai început, cine te-a sprijinit în tot acest demers?

Bugetul a fost unul limitat, după posibilităţi, întâi ale mele, iar mai apoi ale oamenilor care s-au implicat în toate aceste acţiuni. Vezi, tu eşti foarte tânără şi nu iei în calcul un lucru. Hai să te întreb ceva: Ce preţ are timpul tău?

Îţi spun eu. Are un preţ limitat, pentru că ai în faţă, hai să zicem încă 60 de ani. Ei, eu mai am 30. Preţul meu este mult mai mare, pentru că eu trebuie să-mi drămuiesc foarte bine timpul. Tu şi cei de vârsta ta nu puneţi mare preţ pe timp, este no limit.

Fiecare îşi organizează timpul cum consideră. În acele două ore petrecute la spital oricine ar putea face orice altceva…

Ai pus o problemă tare drăguţă. Te-ai întrebat vreodată în cât timp se organizează o acţiune? 16 ore/zi. Acum stau de vorbă cu tine, dar după mai am o întâlnire, iar de mâine dimineaţă până seara am întâlniri programate. Acest timp este alocat asociaţiei. Aşadar, eu investesc tot timpul meu. Vara, când sunt 40 de grade şi mori de cald, urci acele etaje, cu oboseală, cu transpiraţie, cu efort, deoarece copiii te aşteaptă. Ei nu ştiu decât că este joi şi că tu trebuie să ajungi la ei. Timpul meu este de nepreţuit, iar o zi din viaţa mea începe cu două zile înainte.

Cât de greu este să conduci o astfel de fundaţie? Ai rolul de preşedinte…

Rolul de preşedinte îl are scriitoarea Elena Loretta Popa. Eu sunt directorul acestei asociaţii, sunt cel care a gândit-o şi acela pe care îl vezi peste tot. Greu nu e, dar mai sunt momente în care nu foarte mulţi reuşesc să ajungă, iar eu nu pot să mă supăr pe ei. Fiul meu zice aşa: „Ce am învăţat eu de la tatăl meu? Să nu mă supăr”. Eu spun astfel: „Ce am învăţat eu de la tatăl meu? Să  nu mă supăr şi, dacă mă supăr, să-mi treacă repede”.

ţi membri are fundaţia?

Fundaţia are trei membri fondatori şi un director. Dar voluntari sunt undeva la 15.000-20.000 de oameni. O să mă întrebi unde sunt, că nu i-ai văzut. Dar cum spuneam, ei se perindă. În Taxiul cu Bomboane încape oricine şi oricât. Aceşti oameni au participat în timp la acţiunile noastre. Sunt oameni care vin din Cluj, din Brăila, din provincie, care trimit pachete din provincie. Casa mea a devenit un depozit, de aceea caut un spaţiu unde să depozitez.

Cu ce argumente îi convingi pe oameni să doneze în contul fundaţiei şi care este reacţia lor când vine vorba de a dona?

Am făcut de curând un curs de foundrasing, care mă va ajuta. Eu nu vreau să conving pe nimeni şi, mai ales, nu vreau să cer. Nici nu ştiu să cer. Toată viaţa mea, din munca mea, din timupl meu, eu am oferit. Eu nu-i conving pe oameni, ei se conving singuri. Când am închiriat prima dată costume pentru a ne deghiza în diverse personaje din cărţi, mi-a plăcut atât de mult cum a ieşit şi m-am plâns cumva, recunosc, dar nu am cerut, spunând: „Doamne, ce mult mi-aş dori să am bani să pot cumpăra costume, să fie ale noastre!”. A treia zi, aveam 1500 de lei în cont şi astfel am reuşit să îmbrac toată Gaşca Colorată.

Cum spuneam, nu vreau să conving pe nimeni. Însă 2%, chiar dacă ei nu-i dau, cineva tot îi ia. În loc să ajungă acei  2% unde vor ei, vor ajunge unde vor alţii. Orice asociaţie, pentru a putea funcţiona, are nişte nevoi. Trebuie să fie cineva care să facă nişte cumpărături, care să meargă la întâlniri, care să răspundă la mesaje, care să verifice anumite lucruri. Uite, de exemplu, am primit o informaţie cum că cineva încearcă să-i influenţeze pe voluntari în privinţa ajutorului. Eu a trebuit să verific această informaţie şi am aflat că nu era reală.

“ÎN TAXIUL CU BOMBOANE ÎNCAPE ORICINE ŞI ORICÂT”

Care sunt planurile şi proiectele de viitor în următorii doi ani? Ce-ţi doreşti să realizezi?

Un sediu, zece angajaţi (în doi ani), un microbuz, o maşină, poate chiar două. Cam astea sunt planurile. În ceea ce priveşte proiectele, este altceva, pentru că acestea sunt inspirate de moment. Pe 29 aprilie, făceam Puişorii de Pernă. Apoi am observat că la spital nu aveai din ce să bei apă şi am creat Cănuţa cu Bomboane. A pornit campania Cuminţenia Pământului. Noi am pornit imediat contra-campania Cuminţenia Pământului În Carne şi Oase.  Acestea nu au fost gândite cu ani sau luni înainte. Toate proiectele au caracter permanent.

Primul a început pe 3 octombrie, „De vorbă cu delfinii”, cu copiii de la Şcoala cu Nevoi Speciale nr. 4, unde vor fi copii cu autism, Down şi alte afecţiuni. Al doilea va fi pe 8 octombrie, denumit „Picnic cu Prietenii Taxiului cu Bomboane la Belciugatele”, într-un loc care seamănă cu Ţara lui Alice, iar din  5 decembrie va fi „Carnaval în secţiile din Spitalele de Pediatrie”. În fiecare zi, vom ajunge într-o secţie, unde sunt copii mai puţin norocoşi.

roman

Ai un motto foarte frumos şi drag mie pe pagina personală de Facebook: Mai frumos decât un răsărit de soare este zâmbetul unui copil!”. Asta te motivează?

Asta facem noi, suntem nişte „vânători” de zâmbete . Cel mai bun exemplu este Mădălin (n.r. copilul de la etajul 5, Secţia Oncologie – Marie Curie). Misiunea noastră a fost să-l facem pe acest copil să zâmbească.

Hai să facem o călătorie înapoi în timp. Cum a fost copilăria ta? Ce educaţie ai primit?

Am avut o copilărie foarte frumoasă, cu o educaţie aleasă. În vacanţele de vară aveam ora de lectură, am făcut vioară, violoncel, mandolină, instrumente de corzi, chitară. Nu am urmat o carieră muzicală pentru că pe atunci nu era o şmecherie să fii artist în România. Plus că erau copii mult mai talentaţi decât mine. Sau, cum zicea bunica mea ardeleancă o vorbă, nu aveam chemare. (zâmbeşte) Bunica mea mă lua mereu cu ea la biserică. Oamenii erau îmbrăcaţi în straie populare pe atunci. Ei, şi aveam un preot pe care îl chema Roman. Bunica îl chema la noi la masă, iar eu i-am spus la un moment dat că vreau să mă fac preot. Însă bunica mă readucea cu picioarele pe pământ, spunându-mi: „Dragul  mamii, n-ai chemare…”. Ea ştia, însă, că eu mergeam la biserică, doar ca să o întâlnesc pe Anicuţa, o blondă frumoasă.

Încă mergi la biserică…

În fiecare duminică merg la biserică să-i mulţumesc lui Dumnezeu.

„UN COPIL CARE CITEȘTE ESTE UN COPIL MAI BUN

Povesteşte-ne puţin de Dragoş, băiatul tău. Ai îcercat să-l educi cum ai fost şi tu la rândul tău educat?

Despre Dragoş vorbesc foarte rar şi foarte puţin. Nu, nu am încercat asta, pentru că eu cred că este o mare greşeală ca un părinte să ofere copilului ceea ce a avut sau n-a avut în perioada în care a fost el copil. Dragoş a primit o educaţie care s-a mulat după personalitatea lui, pentru că fiecare trebuie să aibă propria personalitate.

Ai citit mult până la anii tăi şi vrei să oferi puţină educaţie copiilor pe care îi întâlneşti. Crezi că e suficient să mergi două ore să le citeşti în salon? Ce ar trebui să facă părinţii acestor copii?

Un copil care citeşte este un copil mai bun. Un părinte care citeşte, sau infirmieră, asistentă, vecină, este un exemplu pentru acel copil. Nu poţi avea pretenţii de la alţii să facă ce n-au făcut până acum. Dar, din o sută de copii, dacă unul singur termină de citit cartea pe care tu i-ai început-o este o misiune îndeplinită. S-ar putea ca tocmai cu acela să te întâlneşti peste 20 de ani şi să-ţi ofere locul în tramvai. Noi trebuie să-i prindem pe aceşti copii, să le deschidem gustul pentru literatură, să le demonstrăm că alţi oameni ştiu să dăruiască şi, probabil şi ei, când vor fi mari, vor şti să ofere. Cei care primesc astăzi de la noi sunt cei care vor oferi altora peste ani.

Cum ai descrie România şi problemele cu care se confruntă pe partea de ajutor a copiilor bolnavi de cancer? Comparativ cu celelalte ţări din Europa, cum se poziţionează ţara noastră în raport cu sprijinirea copiilor ce suferă de o boală atât de cruntă?

Eu îi numesc copii mai puţin norocoşi. Mă enervează la culme acest cuvânt pe care l-ai spus. Cu ce sunt aceştia diferiţi de cei pe care i-ai văzut la Grigore Alexandrescu, la Arşi? Un copil care are peste opt operaţii ortopedice nu mi se pare mai fericit decât un altul care a stat pe citostatice două săptămâni. Pentru un părinte e aceeaşi durere, şi dacă şi-a rupt un picior. Din punctul meu de vedere, copiii nu sunt bolnavi, ci sunt mai puţin norocoşi.

Nu am nici statistici, dar din plimbările mele prin Europa, să ştii că nu stăm nici mai bine, nici mai rău decât alţii. Şi ceilalţi au probleme, ca şi noi. Singura chestie este situaţia materială, dar nici asta nu se poate discuta.

Ce ar trebui să facă tinerii care vor să fie voluntari în asociaţia Taxiul cu Bomboane, cum pot ei ajuta?

O carte sub braţ şi multă dragoste.

Fiecare membru trebuie să fie foundraiser, fiecare trebuie să lupte pentru asociaţie, să găsească fonduri, nu neapărat din banii proprii, ci să găsească surse, fiecare trebuie să vină cu o idee.

Care sunt paşii pe care Taxiul Cu Bomboane, precum şi alte fundaţii, ar trebui să-i urmeze pentru a beneficia de finanţare din  partea Statului?

Nu există aşa ceva. Sunt proiecte şi aplici pe ele. Nu este o legislaţie ca în Franţa, statul nu are o obligaţie faţă de asociaţii. Sunt anumite ţări în care statul participă cu un anumit procent.

Ce înseamnă, din punctul tău de vedere, o viaţă bine trăită?

Fiecare îşi trăieşte viaţa după propriile principii. Dacă eu îţi spun că-mi place să mă duc la peşte, o să zici că nu e nimic fantastic în asta, decât un tâmpit care stă deasupra apei şi se uită la un băţ. Nu poate înţelege nimeni momentul de fericire al pescarului. Aşa cum nu va înţelege nimeni momentul de fericire al vânătorului; unii îl găsesc dezgustător, alţii violent, alţii plin de adrenalină. Fiecare îşi trăieşte viaţa în funcţie de nevoile pe care le are. Nu poate fi dată o definiţie.

Roxana B
Iubesc cărțile. Am crescut cu ele. Am plâns pe ele. Am râs alături de personaje și am suferit deopotrivă. Cărțile au contribuit la dezvoltarea mea de-a lungul anilor. De asemenea, îmi plac oamenii care citesc. Iubesc oamenii care nu citesc, dar se lasă conduși către lectură. Mă bucur că pot contribui cu un grăunte la treaba asta. De aceea, blog. De aceea, vlog. Asta facem aici, în această comunitate de pasionați de citit: împărtășim din ceea ce citim și îi îndreptăm pe alții către citit. “Fiecare trebuie să-și găsească acea cale care i se potrivește cel mai bine. Trenul nu poate merge decât pe șinele de cale ferată” (Yoga Swami).

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here