Romeo Istrate este autor debutant, iar cartea sa, „4 Anotimpuri”, a apărut recent la Editura Zupia.

Roxana Brănișteanu:Cum ai descoperit pasiunea pentru scris și când ai știut că vrei să devii autor?

Romeo Istrate:Cred ca întâmplător. Oricum m-a atras partea umană de mic copil. În timp, totul a devenit ceva cursiv, natural. Ca o completare a ceea e ce vedeam în jurul meu și simteam în interiorul meu. Odată cu trecerea timpului, așa-zisa pasiune s-a intensificat de la sine. S-a conturat apoi o plăcere împletită cu o responsabilitate de a scrie și de a rămâne în urmă despre ce mi-a fost drag, ce m-a marcat. Despre pierderea bunului meu părinte, tata… Stâlpul fundației a ce sunt eu azi. 

Nu am știut că îmi doresc a fi autor decât acum. Recent, după ce s-a conturat întreaga poveste a personajelor. A fost o joacă frumoasă și utilă.

Roxana B:Ce te-a motivat să scrii cartea “4 Anotimpuri” și care este mesajul principal pe care doreai să-l transmiți cititorilor tăi?

Romeo Istrate:Motivația am descris-o mai sus. Aceea de a păstra viu caracterul tatălui meu și de a transmite peste generații, în felul acesta, un orizont îndepărtat ce se stinge in urma noastră cu atâta cursivitate și viteza dar care ne-a deschis o cale usoara și colorata. Un mesaj general, pe lângă peripețiile trăite odată cu personajele mele și aventurile lor, ar fi ca totul se reduce la lucruri simple, elementare: familia și cei dragi fiecăruia trebuiesc ținute aproape și prezente. Echilibrul și credinta răzbat problemele întâlnite pe parcursul vieții. 

Roxana B:Cât la sută ne poți spune că este ficțiune și cât realitate?

Romeo Istrate:Greu de cuantificat matematic și fracțional. E o linie delicată și subiectivă în mintea fiecăruia ce  desparte ceea ce credem și simțim individual cu ceea ce ce ne dorim de fapt. Practic, m-am raportat la un schelet de evenimente și întâmplări cunoscute de mine, care sa scoată în evideță stările lăuntrice  și personalitatea complexă a firii umane. Imaginația le-a îmbinat în joacă, febril, eu păstrând mereu în minte personajele iubite de mine… A rezultat un buchet de personaje care, cel puțin pentru mine, sunt reale. 

Roxana B:Cum a fost experiența de a transforma ideea inițială într-o lucrare publicată? Ai întâmpinat provocări majore în procesul de scriere?

Romeo Istrate:După cum spuneam, totul s-a născut prin 2007, când mi-am dorit să las ceva în urma tatălui meu… Un soi de amintiri, povestiri, ca o parte a ce a reprezentat tatăl meu pentru mine. Am scris idei, texte, expresii, versuri. Apoi, peste toate s-a așternut un rând de praf. Evenimente ulterioare mi-au renăscut această dorință de a mă exprima în scris. Scriam pentru mine. Ca o eliberare. Fără restricții și fără un target concret. Târziu mi-a apărut în minte ideea de a le uni într-un roman pe toate. A fost o plăcere și o joacă cu amintirile și mintea mea. Provocări majore nu au fost, pentru ca nu am conștientizat ce se întâmplă. Am terminat, am contactat o editură recomandata și… asta a fost! 

COMANDĂ AICI „4 Anotimpuri”

Roxana B:Cum ai creat și dezvoltat personajul principal din carte? Este inspirat din experiențe personale sau din observații din jurul tău?

Romeo Istrate:Personajul principal s-a creat singur. Imaginați-vă pentru un moment că aș fi un pictor sau desenator, iar în fața mea, ca șablon pentru schița pe care urmează să o realizez, se află Biserica Neagră. Indiferent cât de slab sau modest aș desena, tot va ieși un desen mai deosebit decât dacă aș avea în față… nu știu, un balon.

Adică mi-a fost ușor să aștern cu un exemplu viu pe care l-am ținut în minte, și anume imaginea tatălui meu. Deci da, este bine inspirat din experiența personală personajul romanului.

Roxana B:Ce teme majore explorează „4 Anotimpuri” și de ce consideri că acestea sunt relevante în contextul actual?

Romeo Istrate:Romanul „4 Anotimpuri” explorează latura noastră umană. Cu bune, cu rele, cu emoții, trăiri intense de bucurie ori disperare, explorează fenomenul de întâmplări ciclice. Practic, istoria ni se desfășoară înaintea noastră în forme mai moderne, dar resimțim câteodată aceleași goluri, lipsuri, dezamăgiri, temeri. De exemplu, prin 2007-2009, criza financiara. Ne-a speriat, ne-a derutat, ne-a ținut pe loc o bucată bună din viețile noastre. La fel și pandemia Corona-virus. Exemplele pot continua cu dezastrele naturale la nivel global, referitoare la efecte secundare ale poluării planetei. Sunt și acum lupte sau războaie care afectează ireversibil bunul mers al lucrurilor.

Însă, în mare, acestea distrag atenția de la scenele apocaliptice către simțiri, iubire, deznădejde, eșec, lupte interioare, descoperirea de frumos, de Dumnezeu, de importanța familiei. Sunt lucruri care, din experiența personală, de multe ori, nu le mai avem în vizor așa cum trebuie. Sunt meserii ale taților noștri care a dispărut odată cu ei… E trist, e frustrant. Dar rămânem noi, suntem noi aici, putem povesti, putem face ceva în numele lor, putem crea ceva în prezent, pentru viitor cu legătură din trecut. Le datoram asta moral, simt eu! 

Roxana B:Cum vezi evoluția personajului principal de la un copil rătăcit la un adult care găsește pace și înțelegere în viață?

Romeo Istrate:Este o evoluție greoaie, câștigată cu multă trudă, ambiție, viziune. Se întinde pe o perioadă mare, îndelungată, trecând prin diverse evenimente și fenomene de cele mai multe ori dificile. Este vorba despre o maturizare timpurie, cu învățături din propriile greșeli, ca varianta grea pe mai multe niveluri. Complexitatea personajului crește odată cu vârsta lui și e invers proporțională cu scara greșelilor trăite. Are un cuvânt de spus, iar soarta îi încearcă periodic puterile și credința. Dintr-un copil rătăcit – la propriu și la figurat – el va deveni, treptat, un om echilibrat, de nădejde, puternic și muncitor. Soarta îl recompensează pentru tinerețea dificilă, la vârsta de adult matur. Și tot răul e spre bine. Am încercat să fac cititorul să „țină” cu el ca, până spre sfârșit, să se poată bucura de rezultatul a ce s-a consumat să fie o viață agitată și tumultuoasă, care s-a dovedit a fi biletul său către libertatea absolută. 

Roxana B:În ce măsură propria ta viață și experiențele personale au influențat narativul și tonul cărții?

Romeo Istrate:Într-o mare măsură, desigur. Până la urmă, în orice faci, chiar și la serviciu, aduci o parte subiectivă și un aport personalizat. Am scris din suflet, fără filtre și fără a mă gândi la consecințe imediate. Am avut cursivitate în gânduri, pentru că scrisul face parte din mine, din gândurile și simțurile mele. Am simțit o intimitate și o liniște când așterneam pe hârtie, care m-a încurajat să continui povestea până la epuizare. Apoi, la sfarșit, împlinire și realizare. Deja mi-am atins scopul principal. Am lansat ideile și evenimentele către alți cititori care, sper, o parte dintre ei să se regăsească într-unul dintre personajele mele și să trăiască odată cu el povestea.

Așadar, influența simțurilor și experiențelor mele și-au pus amprenta asupra aceste lucrări în mod covârșitor. 

COMANDĂ AICI „4 Anotimpuri”

Roxana B:Ce lecții sau mesaje morale încurajează cititorii să înțeleagă din „4 Anotimpuri”?

Romeo Istrate:O primă lecție ar fi că suntem trecători, viața este una singură, ca urmare trebuie să o trăim responsabil, corect și frumos. Trebuie să ne respectăm pe noi și pe cei din jur, trebuie să ne onorăm în prezent doleanțele proprii și să încercăm constant să ne îndreptăm către un țel, să facem ceea ce ne place și ceea ce ne face fericiți. Familia, credința, încrederea în cineva drag, altruismul, perseverența și sentimentul de iubire ar trebui să ne inunde inima și mintea.

Simplitatea și naturalețea ar fi cheia către realizări personale viabile. Viața nu este o destinație, ci este o călătorie, și depinde de noi cum percepem asta. Cu cât realizăm mai repede, cu atât vom tinde către fericire și echilibru. Sună ca un clișeu, dar asta simt și cred cu tărie. „4 Anotimpuri” sugerează, de asemenea, ciclicitatea permanentă și neobosită a naturii. Putem avea încredere că și noi putem avea o continuitate  pe care o asigurăm de la părinții noștri către copiii noștri. 

Roxana B:Cum ai gestionat tranziția de la scrierea cărții la procesul de publicare? Ce sfaturi ai pentru alți autori aspiranți în această privință?

Romeo Istrate:Gestionare e mult spus. Am terminat de scris și de revizuit ceea ce am crezut eu de cuviință. Apoi, m-am simțit mândru de produsul finit și am simțit nevoia de a oferi și altora posibilitatea de a evada într-o aventură minunată și de a lectura cele scrise de mine. Nu m-am gândit foarte mult, doar am avut încredere în ceea ce a rezultat. Întotdeauna am avut în minte atât exemplul de urmat, cât și faptul că, poate într-o bună zi, copiii mei îmi vor citi cartea. Asta m-a făcut mai vigilent și poate mai responsabil. 

Apoi, ca un pas normal și următor, am început căutările pentru un editor. Nu știu dacă sunt în măsură de a sfătui pe cineva în această privință cu adevărat decât la un nivel amical, prietenesc. Totul cred că se rezuma la încrederea pe care o ai sau o dezvolți pe parcurs. Dacă îți place ce faci, sunt șanse mari să fie molipsitor, deoarece lucrezi de drag și cu atenție față de ce va rezulta. Important e să te simți bine tu în propria piele și sa începi. Acesta ar fi primul și cel mai important pas. Perseverența completează numai pașii următori! Dacă produsul finit îți provoacă sentimentul de mândrie și împlinire, înseamnă că deja ai reușit. Așa funcționează la mine, cel puțin. 

Roxana B:Ce planuri ai pentru viitor în ceea ce privește scrisul și publicarea de cărți? Există alte proiecte literare pe care le ai în lucru? Îmi  spuneai că vrei să publici și poezie…

Romeo Istrate:Din păcate – sau din fericire – întotdeauna am planuri. Câteva dintre ele includ, într-adevăr, și latura aceasta, literară sau de scriere. Îmi doresc mult sa editez o cărticică pentru copii. Să fie colorată și sa le fie plăcută și utilă. Am început a scrie versuri simple pentru a-mi ajuta copiii să realizeze lucruri simple. Sa mănânce legume, să râdă, să se împrietenească cu alți copii, să aibă încredere în ei… Am adunat câteva poezioare în acest sens. Tot ce trebuie sa fac este sa le găsesc pe toate și să le dublez cu animație corespunzătoare. Și acesta este un proiecțel făcut cu drag și responsabilitate.

Ar mai fi un altul, de a-mi colecta versurile scrise de-a lungul vremii și de a le centraliza într-o publicație.

În al treilea rând, va trebui să îmi fac timp pentru o continuare a romanului „4 Anotimpuri”, deoarece… personajele create sunt ” reale” și prezente în mine. Am conturat o continuitate pe care doresc să o definitivez și care să merite a fi parcursă în lectură… Lucrez la ea.

De asemenea, intenționez sa închei un contract cu un ONG care m-a ajutat de-a lungul timpului și consider că aș putea întoarce această favoare. Probabil de la vânzarea cărților, imediat după lansarea oficiala a romanului.

Întrebări FLASH

Cartea preferată: Mă învârt în lumea „Contelui de Monte Cristo”, „Cei trei mușchetari” și „Spartacus”

Film preferat: Oricând aș revedea cu mare plăcere și intensitate „Legendele toamnei”. La fel și motivaționalul „Rocky”. Nici „Ultimul mohican” nu e de ratat absolut deloc.

Cine te inspiră? De obicei, tind către oamenii puternici care au demonstrat ceva. Arnold, sportivii români care cuceresc podiumurile, împinși de propria dorință și seriozitate. Printre cei ce mă influențează enorm, zilnic, se numără tatăl meu. La fel și tata-socru. De obicei, oamenii de valoare, modești și morali mă influențează în bine și mă motivează. Copiii mei, la fel, mă inspiră spre fericirea simplă și pură.

Cel mai frumos oraș. Probabil Bratislava. Are un aer aparte. Străzi liniștite, spații verzi, plutește un aer de relaxare în aer acolo. Și Orșova. E magică, calmă, boemă. 

Cel mai mare hobby. Călătoria. Probabil pentru c nu ne permite timpul și câteodată banii, este rarisimă și exotică. Mi-ar plăcea să ne plimbăm mai mult. Iubesc să merg în concedii cu familia. Mă umple de satisfacții. Ar mai fi plimbarea pe motocicletă. Este ca floarea de colț. Frumoasă, dar foarte rară, din păcate.

Articolul INTERVIU | Romeo Istrate: „Am scris din suflet, fără filtre și fără a mă gândi la consecințe imediate” apare prima dată în Roxana B.

Vă invit să citiți acest interviu cu Anca, o persoană care nu doar m-a ajutat atunci când m-a primit în Școala de Coaching, dar mă și inspiră în multe dintre activități, respectiv în munca de antreprenoriat.

Roxana Brănișteanu:Cum ai decis să devii coach și care au fost principalele influențe în alegerea acestei profesii?

Anca Al Kebsi:Am gasit coaching-ul în urma unei căutări cu dublu sens. Pe de o parte cautam surse si metode de motivație pentru echipa mea (n.r. în perioada angajării), pe de cealaltă, eram într-o căutare profundă de autoactualizare pentru mine.

Ca Training Manager, am avut rolul de a motiva în aceeași direcție 200 oameni să-și realizeze obiectivele. Aici am avut întrebarea – Ce mai e și nu știu încă despre oameni? Când am întâlnit coaching-ul, mi-am dat seama că asta e. Este cea mai bună tehnică.

Ca om în culmea carierei, căutam ceva cu și mai mult sens. Să aduc o contribuție majoră, să am impact la o lume mai bună. Așa a apărut Bright Goals, cu a sa viziune: împreună contribuim la o lume mai bună, a dezvoltării de calitate.

Roxana B:Cum este perceput coaching-ul în România în comparație cu alte țări sau regiuni?

Anca Al Kebsi:Cred că în România coaching-ul este un domeniu în creștere. Ce este drept, avem nevoie de mai multă încredere din partea oamenilor, să fie mai bine cunoscut standardul în coaching și ce este necesar. Un viitor coach studiază foarte mult și lucrează foarte mult. Și este un drum al dezvoltării continue, nu o diplomă. În viitor, rezultatele și seriozitatea cu care abordăm coaching-ul vor face diferența.

Cred că viitorul în coaching este al profesioniștilor. Și noi, la Școala Bright milităm exact pentru această viziune, cea a pregătirii pentru excelență.

Roxana B:Poți să ne povestești despre procesul tău de coaching? Cum decurge o sesiune tipică?

Anca Al Kebsi:Începem prin explorarea obiectivului și prin a clarifica ce ne dorim să obținem – de la parteneriatul de coaching, overall, sau de la sesiunea de azi. E important să clarifici chiar de la început un obiectiv specific și măsurabil, pentru a putea evalua la finalul sesiunii eficiența sa.

Anca Al Kebsi:Superputerea mea, ca și coach, este să merg în profunzime – la importanța obiectivului, la ce înseamnă aceasta pentru client. Un alt specific este să văd foarte bine persoana. Ceea ce înseamnă să lucrez cu constructele, gândirea, perspectivele, emoțiile și barierele interne. Pentru că de cele mai multe ori percepția identității proprii ne ține în loc, aud foarte bine ce-și spune clientul sieși despre el. Și am acest dar, de a scoate la suprafață conștientizări profunde despre sine.

Iar un alt diferențiator pentru care mă recunosc clienții este zona de acțiune. Cumva, alături de mine, te pui pe treabă, faci pași și vezi rezultatele.

Unele parteneriate încep așa: „Am venit la tine, pentru că vreau să mă apuc de treabă”. Apoi clientul povestește despre ce vrea să facă.

Roxana B:Ce tipuri de clienți întâlnești cel mai des în practica ta și care sunt provocările specifice pe care le întâmpini în coaching-ul lor?

Anca Al Kebsi:Pot spune că în ultimul an am lucrat mai mult cu antreprenori, dar și cu cei în tranziție, care fac pasul din corporație în antreprenoriat. Am avut sesiuni de business coaching, dar și de life coaching.

Roxana B:Care sunt principalele beneficii pe care le observă clienții tăi după o perioadă de coaching?

Anca Al Kebsi:Dacă vorbim de beneficii, acestea au, în primul rând, impact la nivelul propriei persoane. Să ne uităm la cele patru categorii primordiale asupra cărora omul poate face schimbări.

1. Cognitiv – clienții gândesc diferit, au o perspectivă mai amplă asupra lor și a lumii, văm mai repede oprtunități, dezvoltă o abordare tip soluție.

2. Emoțional – au mult mai multă încredere în ei, o capacitate mai mare de auto-reglare, se simt mai bine cu ei însiși, dezvoltă autoacceptare.

3. Comportamental – acționează. Fac în sfârșit acei pași. Văd rezultate.

4. Relațional – pentru că toate cele de mai sus merg mai bine, pot avea relații mai bune și pot înțelege perpective diferite, transformându-le într-o abordare asertivă.

Pentru că toate aceste planuri se schimbă, rezultatele se concretizează în: dezvoltarea afacerii, creșterea numărului de clienți, creșterea portofoliului de servicii, încasări mai mari. Sau un job nou, o schimbare de carieră, o perspectivă de avansare mai bună. Sau pur și simplu un om care a găsit sensul și știe încotro merge.

Roxana B:Cum se deosebește coaching-ul individual de cel de echipă în experiența ta?

Anca Al Kebsi:Ca Team Coach, e important să ai abilități de facilitator, atenție la toată echipa, să știi să organizezi discuții și să implici toți participanții. E important să știi cum să susții un numitor comun al echipei și să-i ajuți pe oameni să facă un pas în față, la unison.

Roxana B:Cum crezi că ar trebui îmbunătățită recunoașterea și reglementarea coaching-ului în țara noastră?

Anca Al Kebsi:Conștientizare. Transparență. Certificare.

Un coach poate ar trebui să vorbească mai puțin despre rețete sau metode de a ajunge bogat sau fericit și mai mult despre ce înseamnă coaching-ul, ce principii are, ce norme de etică. Să ajutăm oamenii să înțeleagă care este beneficiul pentru ei.

Roxana B:Ai observat diferențe culturale sau sociale semnificative în modul în care oamenii din România abordează coaching-ul față de alte țări?

Anca Al Kebsi:Am analizat câteva studii despre procentele de prezență a coaching-ului în alte țări și așa am ajuns la concluzia că avem loc de creștere. La noi am observat și reacții dihotomice – fie curiozitate și deschidere, interes pentru a testa, fie neîncredere. 

Dar ce îmi dă curaj este că din ce în ce mai mulți oameni și mai multe organizații care se hotărăsc, fie merg să lucreze cu un coach, fie învață coaching.

Roxana B:Nu ești doar coach, ci ai și o școală de coaching acreditată. Cum sunt cursanții tăi și ce sfaturi ai pentru cei care doresc să devină coach profesionist în România?

Anca Al Kebsi:Minunați! Citesc analize în social media despre oameni care nu vor să învețe, că suntem pe ultimul loc la dezvoltare și la citit în Europa. Nu știu unde sunt acești oameni analizați, dar… ai mei citesc! Sunt însetați de dezvoltare, sunt pasionați de oameni și de susținerea lor și depun eforturi mari pentru a se forma în această direcție. De aceea îi apreciez enorm, îi susțin și cred în fiecare din ei. Ei mă fac să fiu cea de azi. 

Întrebări FLASH

Cartea preferat: Flori pentru Algernon, de Daniel Keys

Filmul preferat: Million Dollar Baby

Cine te inspiră? Oamenii cu care lucrez în Bright Goals

Cel mai frumos oraș vizitat: Istanbul

Cel mai mare hobby: Cititul și… shopping-ul:)

Cine este Anca Al Kebsi

Professional Certified Coach ICF, Formator și om pasionat de dezvoltare, cu experiență vastă în crearea și susținerea programelor de training și coaching.

Rezultate obținute:
15 ani în formare
peste 5000 ore de training
peste 700 ore coaching
peste 1000 ore de Coaching Training
Training Manager pentru echipe de 200+ oameni
Programe de coaching pentru echipe
Programe de coaching pentru antreprenori
absolvent a două programe de coaching – național și internațional
formare în psihologia pozitivă, interviu motivațional, cognitive behavioural coaching, solution focused coaching
Fondator al Școlii Acreditate Bright Goals

Articolul INTERVIU | Anca Al Kebsi: „Superputerea mea de coach este să merg în profunzimea ființei umane” apare prima dată în Roxana B.

C. Bună, Eliana! Mă bucur că ți-ai putut rupe din timp pentru a ne răspunde la câteva întrebări. Pentru a înțelege cartea, mai întâi trebuie să o cunoaștem pe cea care a scris-o. Așadar, cine este Eliana Popa?

E. Bună, Cristina! Îţi mulţumesc şi eu pentru tot sprijinul pe care mi l-ai oferit în acest demers.

Nu sunt foarte multe lucruri de spus despre mine, sunt o persoană obişnuită, poate cu pasiuni mai puțin obişnuite. Îmi plac munţii şi pădurile, florile şi marea, călătoriile şi noul, sunt dominată de curiozitate şi ador adrenalina.

Sunt îndrăgostită de frumos dintotdeauna şi pe măsură ce m-am maturizat am descoperit mai multe lucruri de iubit printre care şi scrisul.

C. Ce înseamnă pentru tine lectura? Cum ai început să citești și să fii pasionată de asta?

E. Am descoperit cărţile în copilărie. Am început să citesc din joacă, apoi lectura a devenit poarta de evadare când realitatea mă strângea. Iubirea mea pentru cărţi a început într-o bibliotecă veche, a unei vecine a bunicii. Acel miros de hârtie, praf şi mucegai a zidit cărţile în inima mea pentru totdeauna.

CARTEA POATE FI ACHIZIȚIONATĂ ONLINE DE AICI

C. Știm despre tine că ești activă în mediul literar online, că ne delectezi cu recenziile tale, iar de curând ai publicat prima ta carte, “Ecoul iubirii”. Ai simțit această trecere de la simplu cititor și promotor al literaturii la scriitor?

E. Nu am simţit-o. Mă consider mai mult cititoare decât scriitoare şi privesc prin această prismă toate cărţile, inclusiv pe a mea. Am vrut să scriu o carte bună, fără să mă întreb dacă oamenii vor aprecia timpul pe care l-am petrecut cizelând o replică sau construind o descriere. Îmi doresc ca cititorii să se piardă în poveste şi să uite că nu e reală, că cineva a inventat-o, să uite de existenţa mea, dar să-şi amintească personajele.

C. În ce măsură te-au influențat propriile experiențe în alegerea subiectulului/lor?

E. Deşi tema principală a romanului e iubirea, în carte sunt atinse mai multe subiecte. Personajele se confruntă cu neîncredere, teamă, singurătate, anxietate, decizii greşite pe care trebuie să şi le asume, maturizare. Astfel, subiectele sunt multiple, comune şi imposibil de evitat. În ceea ce priveşte povestea în sine, nu e inspirată dintr-o experienţă personală, dar nici nu pot spune că romanul nu e despre mine. În fiecare personaj, e o parte din autor şi nu cred că se poate altfel.

C. Ai întâmpinat probleme în procesul creativ de scriere? Ce a fost ușor și ce a fost greu de transpus în cuvinte?

E. Când am început să scriu aveam un plan bine pus la punct în ceea ce priveşte desfăşurării acţiunii. Îmi făcusem o schiţă, numerotasem capitolele, scrisesem ideile principale din fiecare, ba chiar estimasem şi când ar trebui să fie gata romanul. A fost o greşeală de începător pe care n-o voi mai repeta.

Pe măsură ce personajele au început să existe, au luat propriile decizii. Aveau o personalitate bine definită, aveau un bagaj emoţional şi experienţe proprii, aşa că planurile mele pur şi simplu nu li se mai potriveau.

Pentru a-ţi răspunde la întrebare: a fost greu să renunţ la control şi să las personajele să simtă, să trăiască. Când am reuşit asta, nu a mai existat nimic greu de transpus în cuvinte.

Adevărata muncă începe după ce ai terminat de scris manuscrisul și va fi nevoie de o răbdare și o voință de fier pentru a reuși.

C. Povestește-ne un pic despre acest proces de publicare a romanului. Ai întâmpinat probleme? Ce le-ai spune celor care au de gând să pornească pe acest drum?

E. Da. Am întâmpinat multe obstacole, foarte multe. Nimeni nu te aşteaptă cu braţele deschise pentru a-ţi publica cartea, iar eu nu ştiam acest lucru. În primă instanţă am contactat cele mai mari edituri şi mă aşteptam la un entuziasm nebun când îmi vor citi manuscrisul, dar cele mai multe nici măcar nu s-au deranjat să îmi răspundă la emailuri.

După o experienţă lungă şi întortocheată cu o editură prestigioasă, am decis să mă reorientez. Astfel, am încetat să caut edituri bune din punctul altora de vedere şi am hotărât să mă îndrept spre cea care mi-ar plăcea mie. Atunci am contactat editura unde am şi publicat, doar pe ea.

Povestea cu Bookzone, a început chiar haios. Am compus un text drăguţ, am ataşat manuscrisul, am trimis emailul şi am aşteptat o lună, după cum eram sfătuită pe site, dar nu am primit niciun răspuns.  După mai multe emailuri și telefoane care nu au rezolvat nimic, am decis să merg pur şi simplu la ei la sediu. Nimeni nu mă aştepta şi eu habar nu aveam cu cine ar trebui să vorbesc, dar acea decizie nebunească a făcut ca visul meu să devină realitate.

I-aş sfătui pe toţi cei care vor să publice să lupte pentru visul lor. Adevărata muncă începe după ce ai terminat de scris manuscrisul și va fi nevoie de o răbdare și o voință de fier pentru a reuși.

C. În ce gen este încadrată cartea? Tu obișnuiești să citești acest gen literar?

E. Ecoul iubirii – hmmm în ce gen să o încadrăm? :)) E un roman de dragoste în care cititorii vor găsi și acțiune, suspans, psihologie, răsturnări de situație, puțin din toate.

Eu obişnuiesc să citesc orice, cred că depinde doar de dispoziţie şi de calitatea cărţii.

C. Ai în plan o altă carte sau o eventuală continuare a cărții?

E. Şi una şi alta. Am o carte începută, pe care mi-aş dori mult să o termin, dar mă gândesc şi la o continuare a cărţii publicate. Deşi la început credeam că acţiunea s-a consumat, mi-am dat seama că au rămas multe lucruri nespuse, netrăite şi multe mistere de elucidat în volumul doi.

Sunt îndrăgostită de frumos dintotdeauna şi pe măsură ce m-am maturizat am descoperit mai multe lucruri de iubit printre care şi scrisul

C. Ai un citat preferat din carte?

E. Am multe citate preferate, în special introspecţiile protagoniştilor. Mi se par delicioase.

C. Care sunt autorii tăi preferați? Crezi că ți-au influențat modul în care ai conceput romanul?

E. Autorii mei preferaţi s-au schimbat pe parcursul timpului. Am început cu Jules Verne, Karl May, Stephen King, apoi am devenit mare fană a clasicilor ruşi. Dintre autorii contemporani, îl iubesc pe Guillaume Musso, căruia i-am devorat toate romanele. Chiar am preluat de la el ideea citatelor la începutul fiecărui capitol.

În ceea ce priveşte modul de a scrie, nu cred că cineva poate fi influenţat.

c. Ca și autor debutant, ce părere ai despre piața din România? Românii citesc sau nu?

E. Normal că citesc. De exemplu, în grupul ICarte IParte, am fost prima care a postat şi toţi ceilalţi 10 membri mi-au apreciat postarea:))). Acum, un an mai târziu “micul grup” a depăşit 5000 de membri.

Oamenii citesc şi o vor face în continuare, indiferent dacă pe cărţi fizice sau device-uri.

Lumea se schimbă şi lectura odată cu ea, aşa cum e și normal să se întâmple.

C. Îți mulțumim pentru toate răspunsurile și îți dorim mult succes!

E. Îţi mulţumesc pentru interviu şi aştept impresii despre carte.

CARTEA POATE FI ACHIZIȚIONATĂ ONLINE DE AICI

Pe Eliana o puteți găsi pe Facebook, Instagram și Goodreads.

Articolul INTERVIU | Eliana Popa: „Adevărata muncă începe după ce ai terminat de scris romanul” apare prima dată în Roxana B.

C. Bună, Emilia! Mă bucur că ți-ai putut rupe din timp pentru a ne răspunde la câteva întrebări. Pentru a înțelege cartea, mai întâi trebuie să o cunoaștem pe cea care a scris-o. Așadar, cine este Emilia Toma? 

E.T. Sunt tentată să răspund cu o enumerare a calităților mele (dintre care modestia se strigă de departe, haha), însă contextul întrebării îmi dă de înțeles că ar fi bine ca cititorii să știe în primul rând cu ce mă ocup. Iar partea interesantă este că, dacă în urmă cu ceva timp credeam că sunt destul de stabilă în ceea ce privește titlul profesional, în momentul de față mă amuză când povestesc despre radicalele schimbări profesionale pe care le-am făcut de-a lungul timpului. Firul epic din CV-ul meu începe firesc: job de birou într-o firmă mică, urmat de corporație, urmat de firmă mică. Până aici nimic ciudat. Numai că, deodată, monotonia jobului 9-17 nu a mai fost ce îmi doream și m-am apucat de fitness. A început ca o pasiune, transformându-se, pentru o perioadă de doi ani, în job unic. Nici nu vreau să mă gândesc unde o să duc pasiunea de a scrie, pentru că uneori sunt imprevizibilă chiar și pentru mine însămi.

„Citesc de când eram mică, iar pasiunea se trage din familie, de la tatăl meu, care citea enorm, dar care nu mi-a impus niciodată să o fac”

C. Ce înseamnă pentru tine lectura? Cum ai început să citești și să fii pasionată de asta?

E.T. Hobby-ul meu preferat. Citesc de când eram mică, iar pasiunea se trage din familie, de la tatăl meu, care citea enorm, dar care nu mi-a impus niciodată să o fac. Numai că aveam un număr impresionant de cărți în casă, iar când am împlinit șapte-opt ani, tot el a avut grijă ca lecturile potrivite pentru vârsta respectivă să își facă loc printre cărțile lui. Cu toate că nu este prima carte citită, am încă vie în minte satisfacția pe care am avut-o când am citit Singur pe lume de Hector Malot în câteva reprize serioase de citit. Cred că atunci s-a declanșat ideea de citit constant și consistent (pentru anii mei era prima carte mai grosuță). Recunosc că mă ajutase un vărsat de vânt să ating acea performanță, dar de atunci am ținut-o tot așa cu niscaiva pauze pe care unii le numesc reading slump, dar pe care eu le consider priorități nefericite despre care mi-am dat seama abia cu câteva luni în urmă că erau 100% responsabilitatea mea, cu toate că atunci căutam vinovați în oameni sau situații. Momentan sunt foarte încântată de recăpătarea vechilor performanțe și asta fără să am vărsat de vânt (nr: râde).

C. Te vedem activă pe rețelele de socializare, iar de curând ai publicat prima ta carte, “Terapie pe salteaua de pilates”. Ai simțit ca o schimbare această trecere de la cititor la scriitor?

E.T. Această trecere sper să o simt în maximum trei ani, așa cum arată obiectivul meu editorial pe termen mediu. Mai concret, Terapie pe salteaua de pilates este numai o schiță în creion. Consider că prin această carte sunt în punctul în care am aruncat undița în apă. În apă îi așteaptă pe cititori o continuare puternică, profundă și dureroasă, despre care cred că mă va aduce mai aproape de titlul de scriitor, însă nu complet. Pentru că acea continuare are o replică. Dacă voi ajunge să public replica la replică mă voi declara pe deplin mulțumită pentru că voi fi reușit să dau glas, prin scris, acelor istorii și mă voi simți confortabil cu a fi numită scriitoare.

Cartea poate fi comandată de aici.

C. În ce măsură te-au influențat propriile experiențe în scrierea cărții?

E.T. Enorm. Cartea este inspirată din fapte reale, iar poveștile imagínate sunt, la rândul lor reale, chiar dacă nu s-au întâmplat în contextul pe care l-am creat în Terapie pe salteaua de pilates. Altfel spus, unele întâmplări au fost trăite exact așa cum le veți citi, iar altele au fost exagerate pornind de la realități care au ajuns la mine altfel decât prin intermediul femeilor care mi-au povestit despre ele.

C. Ai întâmpinat probleme în procesul creativ de scriere? Ce a fost ușor și ce a fost greu de transpus în cuvinte?

E.T. Îmi este foarte ușor să scriu, pot scrie oricând și oriunde, însă prefer un laptop în detrimentul unui telefon, iar scrisul de mână nici eu un prea mi-l înțeleg. Dar lăsând logistica la o parte, sunt omul care dacă nu ar avea nevoi fiziologice, un job și o viață socială și personală, ar putea scrie ore în șir fără blocaje și fără oprire. Cu toate astea, sunt și lucruri greu de transpus în cuvinte și anume cele care vorbesc direct despre mine ca om. Deși această carte este numai un preludiu la ceea ce urmează, fiind facilă și lăsând în aer – în mod intenționat – multe dintre acele trăiri, emoții și traume pe care le-am povestit prin vocile unor femei mai mult sau mai puțin reale, pentru mine a fost greu să las în carte cele două capitole în care știu, chiar dacă cine nu mă cunoaște poate să nu bănuiască niciodată, că sunt 100% despre Emilia, Veronica fiind o invenție mincinoasă scoasă la înaintare tocmai din lipsă de curaj.

“Ne-am dus fiecare înapoi, în lumea în care ne era de fapt locul. Pe atunci, niciunul dintre noi nu credea că o lume paralelă poate lua locul unei lumi în care să aparţii în întregime. Când lumea paralelă devine univers, tot, viaţă”

C. Povestește-ne puțin despre acest proces de publicare a romanului. Ce le-ai spune celor care au de gând să pornească pe acest drum?

E.T. În cazul meu, care am publicat pe cont propriu, a fost foarte dificil, din cauză că a trebuit să mă ocup singură de toți pașii de care, în mod normal, ar trebui să se ocupe o editură. Oricum, primul lucru pe care l-aș spune cuiva care dorește să scrie este să trimită manuscrisul. Să nu ezite dacă simt că au ceva de spus. Ca sfat practic, pe primul loc este să se înarmeze cu răbdare. Editurile mari nu răspund din prima, poate nici din a doua, a treia sau a patra încercare. Dacă crezi mult în textul tău, dar răspunsul întârzie să apară, publică-ți cartea în regim autonom. Așa cum am făcut eu. Pașii de care trebuie să te ocupi singur sunt corectura, editarea și stilizarea. Nu scrii și atât. Scrii, citești, tai mult, adaugi mult, citești iar. Mai modifici. Iar citești. Iar schimbi – pentru că deja începi să te pui în pielea cititorului care nu te va citi exact așa cum te așteptai când te-ai apucat de manuscris. După ce ajungi la o formă în care crezi 100% corectezi – recomand cu căldură să apelezi la persoane pregătite pentru asta. Eu la prima ediție nu am făcut-o, dar mi-am reparat greșeala cu ediția a doua. Toate astea nu le-ai face singur dacă o editură mare ar răspunde din prima. Dar uneori nu putem aștepta. Eu am simțit că trebuia să fac asta de trei ani, de când a venit ideea cărții și deja era pera mult. Publicarea în regim propriu presupune ca, după ce crezi că manuscrisul este gata de tipar, apelezi la o editură, plătești integral cărțile și te ocupi, tot singur, de promovare și de distribuție. Sunt site-uri specializate de promovare literară sau poți apela la alți cititori pe care îi apreciezi. Distribuția presupune să ai o firmă sau un PFA sau un prieten care să te ajute cu asta. Este, într-adevăr, foarte complicat, dar dacă simți că nu ai liniște până ce povestea ta nu iese la suprafață, le vei face pe toate.

C. În ce gen este încadrată cartea? Tu obișnuiești să citești acest gen literar?

E.T. Este foarte greu să îți răspund la întrebarea asta din cauza faptului că sunt povești inspirate din fapte reale, așa că este greu de spus dacă este o carte de ficțiune sau de nonficțiune. Unii au încadrat-o chiar la raftul de dezvoltare personală. Eu nu cred că este chiar așa, pentru că, din punctul meu de vedere, cărțile de dezvoltare personală au ca prim obiectiv pe acela de a educa. Ori poveștile descrise în cartea mea au obiectivul de a îl face pe cititor să se gândească, să aleagă, să se pună în anumite situații, să le evite, să iasă din ele, sau să rămână în ele dacă i se par în regulă. Cartea nu spune ce este în regulă și ce nu (cu toate că unele povești sunt de la sine în neregulă oricât ai fi de imparțial). Dorința mea este ca după citirea acelor povești, fiecare să tragă singur concluzii și să descopere dacă ar accepta să se regăsească vreodată în acele situații sau nu, iar dacă nu se regăsește deja, cum să le evite sau nu. Cartea nu dă niciun răspuns și niciun sfat – unele dintre încheierile Veronicăi sună a sfaturi, dar sunt timide și subtile. De multe ori, pentru a scăpa cu un răspuns mai puțin stufos, spuneam că este o carte de proză scurtă, toate poveștile având un miez comun – stima de sine, din care derivă, de la o poveste la alta, abuzul, trădarea, body shaming-ul, regretul, lipsa sentimentului matern, frica de bătrânețe, lipsa intimității, lipsa de comunicare, dorința sexuală și nevoia de atenție.

Cartea poate fi comandată de aici.

C. Ai în plan o altă carte sau o eventuală continuare a cărții?

E.T. Da, dezvăluiam puțin mai sus despre asta, iar următoarea carte îmi este extrem de dragă. Este o replică masculină a poveștilor pe care le întâlnim în Terapie pe salteaua de pilates. Cartea este despre un bărbat care întruchipează aproape toate dramele pe care le trăiesc clientele Veronicăi. Eroul meu îi scrie vocii narative din prima carte, Veronicăi, și încearcă să îi răspundă la întrebări, să se justifice sau, pur și simplu, caută să se elibereze de multe păcate, vorbind cuiva despre ele. Nu întâmplător, am vrut, inițial, ca a doua carte să se numească Terapie în ringul de box, personajul principal fiind un fost boxer. La rândul lui, asemenea clientelor Veronicăi, acesta a încercat, prin povestea sa, să se vindece, să uite și să se ierte. Între timp am schimbat titlul și dacă nu mă mai râzgândesc până când va fi gata, acesta va fi Terapie pentru o cauză pierdută. Oricum, față de cartea de debut, aici vom găsi un jurnal, așadar trăirile vor fi mult mai intense, nu doar povești scurte spuse între două serii de exerciții sau relatări sacadate de lacrimi sau spuse rapid sub presiunea timpului – așa cum se întâmplă în Terapie pe salteaua de pilates. Fiind jurnal, în a doua carte vom găsi multă introspecție, multe mecanisme de gândire, vom descoperi tipare adânci care ajung să îi facă pe unii bărbați să fie astfel. Cartea nu mai are rădăcini în fapte reale, ci este un exercițiu de imaginație care pe minE mă fascinează ori de câte ori vorbesc cuiva despre el. Mă fascinează că am putut scrie la persoana întâi din pielea unui bărbat de care aș fugi rupând pământul dacă ar exista în realitate. Scriind această carte, Ovidiu am fost chiar eu, iar asta într-un fel mă înspăimântă, dar am avut grijă ca romanul să aibă un tâlc și sper să ajungă la mulți domni, cu toate că prevăd că targetul va fi constituit în mare parte tot de femei. Replica acestei cărți va fi vocea Vandei, una dintre femeile cele mai importante din viața Ovidiului meu, care va veni cu versiunea ei și, doar mă știți, cu traumele ei.

C. Ai un citat preferat din carte?

E.T. Of, of, of, bine, fie, am, am, normal că am. Abia așteptam și nu așteptam întrebarea asta. Dar are nevoie de un context. Ultimul capitol nu este deloc ca celelalte. Este atipic din toate punctele de vedere. Pentru mine acel capitol cântărește cât 75% din toată cartea. Este cu totul altceva, dar în același timp are foarte mult sens să fie pus acolo, chiar la final, chiar după ce citești fiecare dintre celelalte povești. Of. Citatul preferat este în acest ultim capitol. Uneori îmi vine să spun cititorilor mei că dacă se plictisesc de carte să se ducă la ultimul capitol. O spun și acum. “Ne-am dus fiecare înapoi, în lumea în care ne era de fapt locul. Pe atunci, niciunul dintre noi nu credea că o lume paralelă poate lua locul unei lumi în care să aparţii în întregime. Când lumea paralelă devine univers, tot, viaţă.”

C. Care sunt autorii tăi preferați? Crezi că ți-au influențat modul în care ai conceput romanul?

E.T. În urmă cu 15 ani, autorul meu preferat era Milan Kundera și încă îl amintesc după atâta vreme, pentru că este singurul de la care citisem tot ce se tradusese până în acel moment. În prezent, nu mai am autori preferați pentru că nu le-am mai luat biografía la rând, însă am în plan să fac asta cu Fredrik Backman și Margaret Atwood de la care am citit o câte o singură carte. Pe Vitor Hugo îl iubesc numai pentru Mizerabilii, pentru că altceva nu am citit de la el. Oricum, eu în prezent citesc mai mult nonficțiune, cărți scrise de psihoterapeuți și psihologie mai ales, dar și alte tipuri de nonficțiuni, iar acolo nu prea mai poți spune despre autori că sunt preferați, cât despre cărți dacă înveți mult din ele sau nu. Îmi plac mult teoriile lui Viktor Frankl și Alfred Adler, dar nu pot spune că am creat o relație cu aceștia ca în cazul lui Kundera de acum 15 ani. Nu cred că am prins din stilul nimănui în cartea mea. Fiind bazată atât de mult pe relatarea unor povești chiar de către cele care le-au trăit, stilul l-am dat imaginându-mi sau amintindu-mi chiar de acea fată, limbajul este colocvial, mai mult sau mai puțin elevat, pentru a păstra cât mai mult din autenticitatea celei care a trăit sau care mi-am imaginat că a trăit acele povești. Iar partea în care cea care a trăit povestea eram chiar eu, a fost influențată numai de propriile amintiri, dar nu și de scriitura vreunui autor preferat.

C. Ca și autor debutant, ce părere ai despre piața din România? Românii citesc sau nu?

E.T. Eu cred că citesc, pentru că sunt activă într-o comunitate de cititori și văd numai asta. Recunosc că nu mai am legătură cu exteriorul să văd cum arată, de fapt, lumea. Mai ales de când cu restricțiile eu m-am închis în cărți și în comunitatea din jurul acestora, așadar, sunt optimistă. Dacă realitatea e alta, eu nu prea am acces la ea.

C. Îți mulțumim pentru toate răspunsurile și îți dorim mult succes!

E.T. Eu vă mulțumesc mult pentru că m-ați invitat și pentru răbdarea de a citi răspunsuri atââât de lungi. Dovadă pură că eu dacă mă apuc de scris cu greu mă mai pot opri

Cartea poate fi comandată de aici.

Pe Emilia o puteți găsi și pe Facebook, Instagram și pe Goodreads.

Articolul INTERVIU | Emilia Toma: „Îmi este foarte ușor să scriu, pot scrie oricând și oriunde” apare prima dată în Roxana B.

Interviu realizat de BM Mădălina.

M.  Pentru a înțelege cartea, mai întâi trebuie să o cunoaștem pe cea care a scris-o. Așadar, cine este Raluca Modreanu? 

R. În primul rând, vă mulțumesc vouă, celor patru care însuflețiți grupul iCarte, iParte: Roxana, Madalina, Cristina Vasile și Cristina Mihai pentru ideea de a răspunde la câteva întrebări legate de romanul meu.

Poate ceea ce este esențial din biografia mea pentru a înțelege romanul este faptul că sunt medic și trăiesc în Germania. Fără aceste două experiențe de viață nu aș fi scris povestea lui Siegmund; aș fi scris despre altceva sau aș fi scris-o altfel. De multe ori scriitorii depășesc în povestirile lor spațiul și timpul în care trăiesc, dar în general este de preferat să scrii despre ceea ce cunoști sau poți să înțelegi cel mai bine și să te documentezi foarte bine atunci când depășești spațiul cunoscut. Alte amănunte din viața mea nu cred că vor ajuta suplimentar în a înțelege povestea.

De ce spun asta?

Pentru ca m-a surprins cum persoane din anturaj, care mă cunosc de ani de zile, m-au identificat cu personaje diferite din roman. Adevărul este că mă regăsesc în aproape toate personajele, femei sau bărbați, tineri sau în vârstă, dar niciunul nu mă reprezintă în întregime, nici macar Siegmund. Cea mai delicioasă parte a scrisului este că te transpune în alte locuri, în alte timpuri și în pielea unor personaje în care, în viața de zi cu zi, nu vei ajunge niciodată.

 M. “The Journal of a German Doctor during the WWII” este prima ta carte publicată. De ce ai ales acest subiect? În ce măsură te-a influențat țara în care locuiești să o scrii?

R. Pot spune că subiectul m-a ales pe mine, nu eu pe el. Fiind medic de profesie, scrisul pentru mine este un hobby. Ca să zic așa, scriu pentru că „îmi vine”, din impuls. Nu mă căznesc, nu stau în fața calculatorului întrebându-mă ce să mai scriu – nici nu aș avea timp de așa ceva. Din contră, uneori îmi vin idei în timp ce fac alte activități și abia găsesc timp să ajung la calculator. Ideea mi-a venit pentru că, trăind în Germania, am cunoscut oameni care au trait în acele vremuri aici (sau părinții lor) și care mi-au povestit despre acele vremuri, impresii personale sau din familie, completând ce știam din cărți și documentare. Apoi, uitându-mă la televizor sau citind reviste locale, cum e normal, se vorbește mult mai mult despre acea perioadă decât în orice altă țară. Așa că, treptat, lucrând aici ca medic, am început să mă întreb cum ar fi fost să fiu în situația de a lua decizii de viață și de moarte asupra persoanelor cu boli genetice sau născute cu dizabilități psiho-motorii. De fapt am început să mă gândesc intens la asta când cineva din anturaj mi-a povestit despre sora ei, care se născuse cu o problemă motorie și care a scapat ca prin urechile acului pentru că medicul pediatru a documentat în fișa ei ca e doar o problemă minoră care se va rezolva în timp. Asta se întâmpla cu un an înainte de terminarea războiului, așa că ulterior nu s-a mai legat nimeni de persoana respectivă și așa a scăpat cu viață.

Sunt medic și trăiesc în Germania. Fără aceste două experiențe de viață nu aș fi scris povestea lui Siegmund.

M. Dacă ar fi să scrii o altă carte, despre ce ar fi?

R. Am început deja o a doua carte și se bazează pe experiența mea din copilărie în timpul ultimilor zece ani de comunism în Romania și a emigrantului în țări capitaliste care n-au trecut niciodată prin comunism.

M. Ce reprezintă pentru tine aceasta carte și ce îți dorești să reprezinte pentru cititorii tăi?

R. Pentru mine cartea reprezintă o experiență nouă. Experiența de a ieși din activitățile mele de zi cu zi și a face altceva. A mă documenta despre lucruri pe care altfel poate nu le-aș fi cunoscut. A trăi în pielea unor personaje care poate n-au nimic de-a face cu mine. A cunoaște oameni noi, cum sunteți voi sau scriitori de pe grupuri similare, dar care se dedică discuțiilor despre romanele proprii (cum să editezi, cum să-ți faci coperta, cum să „te faci cunoscut”, etc). Cu ocazia asta am aflat că sunt o norocoasă ca îmi câștig existența cu altceva – cei care se ocupă exclusiv cu asta, dacă nu sunt foarte cunoscuți, câștigă infim și e foarte greu. Spunea odată cineva că dacă un scriitor nu-i place ca om, nu vrea să pompeze bani în acel scriitor. Să pompeze bani? Dintr-o carte de 10 euro, scriitorului îi revin 2 euro, cel mult. Câte cărți ar trebui să cumpere cineva ca să considere că pompează bani în acel scriitor?

Ce aș vrea să reprezinte pentru cititori? Un moment de reflecție. O transpunere în pielea personajelor, așa cum m-am transpus și eu. Cine vrea, bineînțeles. Am scris cartea din plăcere, nu din obligație, și același lucru îmi doresc și de la cititori.

M. Având în vedere că ești medic, cum crezi că ai fi reacționat în locul lui Siegmund (personajul principal al cartii)?

R. Întrebarea asta mi-am pus-o și eu de nenumărate ori. Încă mi-o mai pun. Nu am răspuns. Aș fi făcut tot posibilul să salvez copilul. Întrebarea ar fi fost: până unde? Cât aș fi sacrificat de la mine. Un singur răspuns mi-e clar: nu mi-aș fi sacrificat proprii copii. Niciun  părinte nu ar face asta. Dacă ar fi fost doar „riscul” de a-mi pierde slujba, să nu mai profesez ca medic, cu prețul de a salva viața cuiva, o făceam și nu exagerez. Răspunsul soțului meu este: ar fi trebuit să emigrezi ca să nu ajungi în situația de a face asta. Sincer, nu am raspuns.

M. O să publici cartea și în limba română?

R. Da, mi-aș dori mult să public și în română. Asta înseamnă să o rescriu în română (s-o dau la tradus din engleză în română ar fi de râsul curcii). Poate că unii se întreabă de ce am scris în engleză, nefiind limba mea maternă. Pentru ca am familie și prieteni care mi-aș fi dorit s-o citească, dar care nu cunosc limba română. Soțul meu este spaniol și jumătate de familie vorbește spaniola. Am prieteni în Germania, Marea Britanie, Statele Unite. Engleza e limba pe care o înțelege majoritatea.

Un singur răspuns mi-e clar: nu mi-aș fi sacrificat proprii copii. Nici un părinte nu ar face asta.

M. În încheiere, o întrebare legată de pasiunea ta evidentă pentru scris. Când a început pasiunea și când te-ai considerat suficient de pregătită să publici ce ai scris?

 R. Pasiunea mea a început de cand am învățat să scriu. Înainte aveam povești și poezii în cap. La orele de desen și lucru manual învățătoarea mă lăsa să le spun povești copiilor. În facultate, am fost la un cerc literar, am publicat un fragment în „Viața medicală”. Romanul a fost revizuit de soțul meu și cinci prieteni, între care doi nativi de engleză, și de o tipă care se ocupă cu evaluarea romanelor ca stil, ușurință de a fi citite, ritm, lungime… ufff a fost complicat. Abia după acest lung proces, m-am simțit pregătită. Și acum il iubesc ca pe micul meu copil literar. Sper să ajungă la cei doritori să cunoască povestea, să afle amănunte din istorie mai puțin cunoscute și să trăiască prin prisma personajelor care pe mine m-au purtat în alte timpuri.

Lectură plăcută!

Articolul INTERVIU | Raluca Modreanu: „Sunt medic și trăiesc în Germania. Fără aceste două experiențe nu aș fi scris povestea” apare prima dată în Roxana B.

Totodată, nu uită nici de ea însăși atunci când face mici lucruri care îi aduc bucurie, cum ar fi alergatul sau gătitul. Sfatul ei pentru tinerele femei care își doresc o carieră, indiferent de domeniu, este ca acestea să accepte provocările și să profite de orice oportunitate care apare. Și multe alte informații utile pentru oricine dorește să atingă succesul. Totul în interviul de mai jos :).

Roxana BMonica, de șase ani faci parte din Genpact. Ce te face să continui şi care a fost cea mai mare provocare în timpul carierei tale în această companie?

Monica LOportunitățile de carieră, în special învățarea și dezvoltare, m-au atras cel mai mult. Văd foarte puține companii care investesc cu adevărat în formarea angajaților lor, iar ritmul de avansare este după patru ani sau mai mult. Pe când aici, în Genpact, am văzut foarte mulţi oameni care au crescut. Cu cât eşti mai dispus să înveţi şi să accepţi noi provocări, cu atât mai repede poţi avansa.

“Nu contează că ai eșuat. Important este cum te ridici”

Cea mai mare provocare cu care m-am confruntat în această companie este acumularea de informatii în timp ce lucrezi, riscurile pe care trebuie să le iei și faptul că nu ai 100% certitudinea rezultatului. Genpact este o companie  în continuă schimbare, societatea este într-o continuă schimbare, deci trebuie să iei riscuri tot timpul. Am depășit acest lucru, având agilitatea sau viteza de acumulare a informatiilor rapidă. Dacă ai eșuat, este important cum te ridici şi să cauţi un alt mod de a face lucrurile cât mai bine. Trebuie să accepti că nu totul va fi perfect, iar ceea ce funcționează astăzi ar putea să nu funcționeze mâine. De aceea, trebuie să încerci totul şi să fii flexibil în schimbare.

Roxana BCe sfat le poți oferi tinerelor femei care doresc să urmeze o carieră? Care sunt cele mai importante resurse pe care ar trebui să le aibă pentru a reuși?

„STABILEŞTE-ŢI FOARTE CLAR OBIECTIVELE”

Monica LSă nu îţi fie frică să accepţi o provocare, aceasta este recomandarea mea. Dacă apare o oportunitate, profită de ea, încearccă să dai mai mult şi nu lua doar lucrurile pe care știi să le faci. Iar cel mai importan, să-ţi placă ceea ce faci. Pentru că, dacă faci ceva de care nu ești pasionat, nu dai rezultate.

Roxana BCum defineşti succesul? Ce sacrificii trebuie să faceți pentru a o atinge?

Monica LTrebuie să ai obiectivele foarte clar stabilite. Dacă faci asta şi reuşeşti să le atingi, vei putea să inspirati aceste valori şi celor din jurul tău. Aşa aş defini succesul.

Referitor la sacrificii, în ceea ce mă priveşte, cred că unul dintre ele este flexibilitatea de a lucra pe diferite fusuri orare și de a putea gestiona acest echilibru al vieții profesionale cu viaţa de  familie. Programul meu de lucru începe la  ora cinci dimineața, de exemplu. A fost necesar să spun „nu” anumitor cerinţe, care veneau mai târziu, spre final de program. Pentru că, la sfârșitul zilei, trebuie să îţi menții sănătatea, trebuie să acorzi atenție și familiei. Am doi copii și un soț, așa că trebuie să petrec timpul cu ei. Dar am și această mare responsabilitate pe care am luat-o în această companie. Despre asta este vorba: de a învăța să știi cum să echilibrezi toate acestea.

Roxana BAceasta ar fi fost următoarea întrebare pentru tine, despre echilibrul dintre viața personală și cea profesională, dar ai răspuns deja . Spune-mi, te rog, cum îţi încarci bateriile? De unde îți iei energia?

Monica LTimpul petrecut cu familia mea mă reîncarcă, dar îmi dăruiesc și timp personal pentru mine. Îmi place să alerg. De fapt, am început să alerg cu un an în urmă, așa că alerg în jur de 45-50 de minute pe zi.

Roxana BDimineaţa ?

Monica LO, nu, după-amiaza târziu. Dacă vreau să alerg dimineața, ar trebui să mă trezesc la ora trei dimineața! :D. De asemenea, îmi place să citesc o mulțime de cărți, cum ar fi cărți de ficțiune sau de leadership. Dacă călătoresc, citesc mai mult, pentru că am tot timpul în avion. Îmi place să fac multe activităţi în weekend cu familia, cum ar fi să joc fotbal, baschet sau squash. În același timp, îmi place și să gătesc.

Roxana BȘi ce-ți place să gătești de obicei?

Monica LPrefer deserturile. Mă bucur, de asemenea, de mâncare, desigur, dar fac doar pentru că trebuie să fac, nu este o pasiune. Gătitul deserturilor este o pasiune, însă, așa că îmi place să fac asta.

Roxana BDar îţi  place să şi mănânci?  Pentru că nu văd asta, arăți atât de bine, atât de slabă .

Monica LPe bune? Eu? Nu cred! Oricum, compensez prin mişcare fizică.

„PUNE PASIUNE ÎN TOT CE VREI SĂ FACI”

Roxana BTe-ai gândit vreodată ce carieră ai vrea să urmeze copii tai?

Monica LHmm, chiar nu am idee. Întotdeauna am insuflat copiilor mei aceeași filosofie. Trebuie să fii pasionat de ceea ce-ți place să faci. De aceea, încerc multe lucruri cu copiii mei. Unul dintre principalele lucruri cu care nu sunt de acord este faptul că o mulțime de părinți influențează cariera copiilor lor. Aceştia nu o fac cu pasiune și văd că mulți dintre prietenii mei au abandonat acea carieră specifică cu doi-trei ani mai târziu și au ales ceva complet diferit. Unul dintre lucrurile pe care le-am spus copiilor mei este: Nu rămâne fixat pe o idee. Întotdeauna îndrăznește să faci lucruri diferite, pentru că niciodată nu poţi ști ce îţi place să faci. Iar când îţi descoperi o pasiune, încearcă să găseşti o modalitate creativă de a vedea cum va fi legată de planurile de carieră pe viitor. Dacă faci lucruri cu pasiune, niciodată nu te simți ca și cum ai lucra. Vei vedea că îţi place să faci acel lucru în fiecare zi.

„VREAU SĂ OFER OAMENILOR CEEA CE MI S-A OFERIT ŞI MIE”

Roxana BCine te inspiră?

Monica LMama mea.

Roxana BEste eroina ta, să înţeleg .

Monica LDa. Tatăl meu a decedat când eram mică, iar mama mea a trebuit să muncească foarte mult pentru toţi, era întotdeauna o persoană care a lucrat din greu și ne-a dat, mie şi fraţilor mei, o educație foarte bună. Toți am absolvit şi toţi am urmat o carieră. Ne-a oferit tot ceea ce avem nevoie. Întotdeauna voi admira spiritul ei de a merge înainte și de a nu căuta în trecut, oferindu-ne tot ce avem nevoie de la ea. De aceea, ea a fost întotdeauna exemplul meu.

Roxana BMonica, în final, vreau să te întreb despre planurile tale profesionale pentru viitor și ce ţi-ar plăcea să faci.

Monica LHm, este o întrebare bună :). Cred că Genpact evoluează  excelent, iar cu această nouă eră digitală, reuşim să creem noi locuri de muncă. Nu știi niciodată ce oportunități de carieră pot apărea. Aşadar, planurile mele de viitor au legătură cu automatizarea digitală. Mi se pare o schimbare excelentă, care se întâmplă peste tot în lume, nu doar în compania din care fac eu parte. Vreau să aduc la cunoştinţă oamenilor despre toate aceste schimbări, să-i ajut în această călătorie şi, de asemenea, să dau înapoi ceea ce mi s-a dat și mie.

FLASH

Cartea favorita
“Deep thinking: Where machine intelligence ends and human creativity begins”(Garry Gasparov)

Filmul preferat
“While you were sleeping” cu Sandra Bullock

Hobby-ul preferat
Alergatul

Cel mai frumos oras
Rio Dulce (Brazilia)

Mancarea preferata
Panna cotta

Articolul INTERVIU | Monica Leon: „Nu-ţi fie teamă să accepţi provocările” apare prima dată în Roxana B.

Khalid Siddiqui, vicepreşedinte OPS, consideră că oricine poate avea succes în viaţa profesională atâta vreme cât este sincer cu el însuşi. Curiozitatea este o altă calitate care, în opinia sa, poate ajuta pe cineva să progreseze. Nu îi este frică să îşi asume riscuri, să muncească şi să faca sacrificii. În acelasi timp, menţionează că cea mai importantă investiţie este aceea de a petrece timp cu familia. Despre cariera sa şi despre cum s-a adaptat într-o ţara complet diferită de cea natala puteţi afla în interviul de mai jos:).

Roxana BAi  o experienţă vastă în domeniul Order to Cash. Spune-ne, te rog, de ce acest domeniu este vital într-o companie atât de importantă precum Genpact ?

Khalid SDacă te uiţi la nevoia de a cumpăra cafea, ceai, mâncare sau a plăti chirie pentru o casă trebuie să deţii un instrument financiar foarte important: bani. Noi ajutăm clienţii să înţeleagă cum să obţină aceşti bani pe care să îi investească în viitor, în dezvoltare şi le acordăm un proces de valoare. Asta ne permite să consolidăm inovaţiile şi tehnologiile care să ne transforme afacerea, iar procesele să devină competitive în dinamica turbulenta actuală. Cum se spune, „Banii vorbesc”.

Roxana BAi lucrat cu o mulţime de clienţi până acum. Care ar fi factorii care îi determină să folosească serviciile noastre pe termen lung?

Khalid S Este ca şi cum ai fi căsătorit cu sufletul tău pereche şi faci jurământul de a fi împreună „la bine şi la rău, în sărăcie sau bogăţie, prin boală sau sănătate până când moartea vă va despărţi”.  Fiecare companie se întreabă: Eşti un partener de încredere? Cuvântul „încredere” este foarte important. Am încredere că te vei ocupa de afacerile mele aşa cum trebuie? Am încredere că mă vei ajuta să iau decizii ? Putem să facem faţă împreună provocărilor? Consider că a fi un partener de nădejde presupune să deţii sinergia de a lucra împreună asupra unei viziuni şi misiuni comune.

„POŢI FI GENERALUL ARMATEI SAU DOAR UN SOLDAT”

Roxana BSpune-ne, te rog, calităţile esenţiale ale unui angajat care vrea să evolueze.

Khalid S Aş spune că integritatea este prima şi cea mai importantă calitate. Trebuie să fii onest cu tine în privinţa competenţelor tale şi să înveţi mereu lucruri noi pentru a-ţi îmbunătăţi abilităţile. Fii onest, pentru că, fără valori puternice, eşti nimic. De asemenea, trebuie să fii curios şi să explorezi, să străbaţi ape nedescoperite, să încerci lucruri noi. Poţi fi ori un general de armată, ori un simplu soldat. Totul e în funcţie de ce decizi. Totul stă în cum te setezi mental, e important să fii cu picioarele pe pământ şi să ai abililitatea de a învăţa, precum şi dezvăţa.
Nu în ultimul rând, trebuie să ai noroc. Şi când spun asta nu mă gândesc să cumperi un bilet de loterie şi să aştepţi să câştigi, ci, mai degrabă, să fii prezent mereu la locul şi timpul potrivit. Îţi dau un exemplu. Am aplicat pentru GE (n.r. General Electric, din care s-a desprins Genpact) de trei ori fără succes, dar am tot încercat până am intrat. Munca dă roade, dar e important să ai norocul de partea ta.

Roxana BCum ai defini succesul? Ce sacrificii crezi că presupune?

Khalid S Succesul este un cuvânt mare, îl privesc atât din perspectivă profesională, cât şi personală. Se referă la ceva cu care creşti în timp. Pe masură ce creşti, încerci să excelezi şi să îţi construieşti propriul traseu. Însă, pentru a face asta, trebuie să munceşti mult, să iei decizii riscante şi să fii pregătit pentru eşec pentru că doar aşa se conturează planul pe care îl ai. Succesul personal  e cel de acasă. La ceea ce mă întorc acasă. Vin într-o casă goală? Vin la un căţel, la o pisică, la cei dragi ? E o alegere proprie. Trăieşti pentru prezent şi pentru cei dragi aşa că, dacă ai asta, te bucuri de succes în plan personal.

Cred că, în ziua de astăzi, nu e vorba de sacrificii, ci de priorităţi. Vreau să cumpăr ceva ce îmi va aduce beneficii pe termen lung ca Warren Buffet? Acesta nu face investiţii pe termen scurt, ci doar pe o perioadă mare, cum ar fi 10-15 ani, pentru că ştie că doar aşa faci mai mulţi bani. Dacă vrei să câştigi pe viitor sau să obţii succesul, focusează-te pe priorităţi.

„CU TOȚII FACEM GREȘELI”

Roxana BCum păstrezi balanţa între viaţa profesională şi personală?

Khalid S Rău, destul de rău :). Să spunem că toţi comitem greşeli, aşa că la fel şi eu.  Am fost o persoană orientată pe carieră şi foarte ambiţioasă. Revin la ce spuneam mai sus, referitor la definiţia succesului profesional şi  personal. Vii  într-o casă fericită sau nu? Vii într-un cămin  gol? Eu vreau să mă întorc într-o casă fericită. Am avut greşelile mele  pentru că m-am ocupat mai mult de carieră decât de cei apropiaţi. Trebuie să găseşti un echilibru, iar eu asta încerc să fac acum.

Roxana BSoţia ţi-a înţeles alegerile?

Khalid S Ea este şi mai ambiţioasă decât mine :). Este precum Hercule şi înţelege că alegerile făcute au fost pentru binele nostru şi ne-au permis să înaintăm. Avem propriile contradicţii, dar ce ar fi viaţa fără acestea?

Roxana BLocuieşti în România de şase ani deja. Cum ţi se pare ţara noastră? Ştiu că este foarte diferită de India…

Khalid S India şi România  au ambele defecte şi calităţi şi oferă forţă de lucru la nivel internaţional, din punctul meu de vedere. Există rădăcini similare în ceea ce priveşte spontaneitatea, dansul şi cultura, cu excepţia mâncării, care în India este mult mai bogată. Atunci când m-am mutat în România, prima oară, am fost la Băneasa Mall,  unde lumea era foarte atent şi elegant îmbrăcată, la 11:30 dimineaţă. Iar eu eram în pantaloni sport şi hanorac :).

„10 ani DE TRĂIT PE DRUMURI”

Roxana BSimţi că te-ai schimbat?

Khalid S Nu, nu cred. Poate doar în privinţa kilogramelor, toţi sunt aşa slabi aici :D. Îmi place România pentru că are un specific aparte şi îţi oferă multe posibilităţi şi experienţe. Găsesc oamenii foarte plăcuţi, extrem de ajutători şi îmi place că România are origini latine, oamenilor le place muzica, dansul şi ştiu să se distreze, aşa că e un mod de a fi mereu într-o stare bună. Dintre toate ţările în care am fost, cred că România e locul cel mai bun de locuit.

Roxana BŞtiu că oamenii din  ţara ta sunt fani ai jocului de cricket.  Eşti, de asemenea, şi tu? Cum te relaxezi în timpul liber?

Khalid S Sunt un tip sportiv: joc şah, tenis şi încerc orice îmi stimulează mintea. Am fost capitanul echipei de cricket în liceu şi am jucat cricket în cadrul Genpact. Tatăl meu obişnuia să joace, am asta în sânge. Îmi place jocul, sportul de a învăţa, competitivitatea, jocul de echipă şi cum să combaţi neprevăzutul. Nu m-am gândit să fac o carieră din sport, dar m-a ajutat foarte mult.

Roxana BDar ce îţi doreai să devii când erai mic?

Khalid S Îmi place să mănânc aşa că iubeam să gătesc, deci voiam să fiu bucătar. Am început de la a fierbe un ou şi am învăţat încetul cu încetul. Am trăit zece ani pe drumuri aşa că, atunci când ai o astfel de viaţă, în avion, prin hoteluri şi în diferite oraşe, nu poţi manca mereu în oraş. Trebuie să ştii să găteşti. Iar eu iubesc să fac asta.

„GÂNDEŞTE-TE LA CE POŢI FACE TU PENTRU COMPANIE, NU LA CE FACE COMPANIA PENTRU TINE”

Roxana BAi vreun regret în viaţa personală?

Khalid S Mai multe, dar acum încerc să recuperez totul alături de familia mea :). Aventura poate începe oricând, pentru că totul depinde de cum priveşti lucrurile.

Roxana BŢara ta a oferit figuri istorice importante precum Mahatma Gandhi sau Maica Tereza. Spune-ne ce te face mândru de India.

Khalid S Ceea ce mă face să fiu mândru de India este diversitatea pe care aceasta o are. De exemplu, avem 50 de culturi şi limbi diferite, precum şi lideri importanţi în lume.

FLASH

Filmul/cartea favorit/a

Indiana Jones / Who moved my cheese? (Spencer Johnson)

Cine te inspiră?

Îmi găsesc inspiraţie de la bebeluşi până la adulţi.

Ai un idol?

Cred că mama mea este un idol. A făcut o mulţime de sacrificii personale pentru a mă face să înţeleg valoarea educaţiei şi a vieţii. Mi-a spus mereu să nu irosesc mâncarea pentru că e păcat şi va dispărea din calea ta dacă nu respecţi asta. Tatăl meu m-a învăţat să fiu un luptător – „Nu face rău prin acţiunile tale, cu vorbele sau cu mintea, bucură-te de  oportunităţile pe care ţi le dă viaţa”. E în regulă să eşuezi.

Cel mai frumos oras vizitat

Gent (Belgia)

Cel mai mare hobby

Să dorm :). Serios, dorm patru-cinci ore pe noapte aşa că simt nevoia să fac asta mai des.

Principalul defect/principala calitate

Am încredere în oricine are o intenţie bună

Un sfat pentru cititori

Când te alături unei companii, gândeşte-te la ce poţi face tu pentru companie, nu ce poate face compania pentru tine.

Articolul INTERVIU | Khalid Siddiqui: „Munca dă roade, dar e important să ai noroc” apare prima dată în Roxana B.

Roxana BDe şapte ani, faci parte din cadrul companiei Genpact. Spune-ne, te rog, ce te determină să continui și ce a rămas neschimbat la această companie de-a lungul perioadei?

Laura PCeea ce a ramas neschimbat este ceea ce ma determina sa continui. Genpact este o companie foarte dinamica, intr-o continua crestere, schimbare, reinventare si dezvoltare. Este, totodata, o companie care pune in prim plan valorile oamenilor si se preocupa de oamenii pe care ii are. Este o companie in care nu te plictisesti niciodata!

Roxana BCrezi ca toate acestea ar trebui sa-l faca pe un tanar sa aleaga Genpact?

Laura PDepinde de ce-si doreste fiecare si de personalitatea pe care o are. Sunt de parere ca Genpact nu este pentru toata lumea, cum nimic, de altfel, nu este pentru toata lumea. Daca vorbim de un tanar care vrea sa creasca, care vrea sa faca diferenta si sa invete zilnic lucruri noi, da, e pentru el; dar daca este intr-un anumit moment al vietii si este interesat mai putin de partea practica si mai mult de partea academica, atunci nu, nu este loc pentru el.

Roxana BAi un job care implica atenta monitorizare a obiceiurilor si nevoilor angajatilor. Cat de greu este sa impaci pe toata lumea?

Laura PEste imposibil sa impaci pe toata lumea. Orice proiect ai face, vor fi oameni care vor aprecia si, deopotriva, oameni care nu. Dar nu ne ghidam dupa gusturi sau preferinte personale. Modul in care luam pulsul angajatilor este dat printr-un feedback continuu de la ei, cat si intr-un mod structurat, de workshop-uri si grupuri,  pentru diverse proiecte si initiative pe care le facem. Nu cred ca targetul este sa multumim pe toata lumea, ci sa le cream un mediu de lucru in care sa se simta bine.

„IUBESC SA VAD LUMINITA ACEEA DIN OCHII OAMENILOR”

Ai avut cateva luni la dispozitie sa observi cum au privit angajatii aceasta relocare. Sunt multumiti de ce au gasit aici? Exista o mai mare motivatie acum?

Multa vreme, cred ca angajatii n-au avut o mare transparenta cu privire la ceea ce se intampla; vedeau ca sunt consultati, dar nu intelegeam exact de ce. Cand au venit aici, iar aceasta este cea mai mare satisfactie pentru mine, le-am vazut luminita aceea din ochii lor, stii? Nu e nevoie ca ei sa spuna multe. Luminita aceea pe care am vazut-o si o vad de cate ori acestia intra pe usa este minunat. Imi dau seama dupa felul in care interactioneaza intre ei, dupa cum se uita la ceva anume din cladire si se bucura ca lucreaza in aceasta companie. Deci da, consider ca angajatii sunt mult mai motivati, intelegand ideea de a se juca cu designul, de a se juca, pur si simplu.

Este foarte greu sa determini factorii care ii motiveaza pe oameni. Au trecut aproape sase luni de la mutarea in aceasta cladire, iar eu sper ca vechile amintiri din cealalta cladire sa se stearga. Sunt studii care s-au facut la nivel de foarte multe companii si stiu sigur ca mediul de lucru este undeva la 40% din ce determina motivatia, iar cei care parasesc compania isi parasesc, de fapt, managerul direct. Asta in proprotie de 70%. Restul, de 30%, sunt deranjati de… nici ei nu ar putea spune de ce anume, dar ceva nu le place si nu se simt acasa. Acesta a fost scopul: sa se simta acasa.

Roxana BLaura, ai o educație formală solidă,…

Laura POh…! (zambeste, acoperindu-si fata).

Roxana BHai, lasa, ti-am vazut diplomele! Stiu ca ai invatat, nu fi modesta!

Laura PCand vii dintr-o familie de profesori, nici n-ai avea cum altfel. Am crescut intr-o casa plina de carti; ideile se citeau si se dezbateau, iar invatatul si dezvoltarea personala erau foarte importante.

Roxana BHm, de ce nu ai ales meseria de profesor? Pentru ca unul dintre lucrurile pe care le face un profesor este sa dea mai departe din cunostintele lui. Iar tu faci asta si aici.

Laura PSigur, fac asta in fiecare zi cu echipa mea. Dar este acea parte a sistemului care exista in momentul asta, care obliga dascalii la niste… sa le zic frumos, compromisuri. E foarte diferit invatamantul decat era pe vremea mea. Este mai inchistat, as zice. Ceea ce nu reuseste sistemul sa faca este sa le dea copiilor, tinerilor o aplicatie practica. Ei invata doar pentru ca trebuie sa invete. Pentru ca asta este curricula, pentru ca trebuie sa treaca de examene si cam atat. Curricula este foarte incarcata; la clasa a doua, de exemplu, ramai socat de cat trebuie sa asimileze un copil. Trebuie sa scoti acea scanteie din fiecare. Dupa cum a spus Socrate, „Education is the killing of the fire” :).

Roxana BRevenind la intrebarea de mai sus, in ceea ce priveste educatia formala, s-a întâmplat până acum să iei decizii importante bazate pe fler ori intuiție? Cât de mult te bazezi pe celelalte două educații: informală și nonformală?

Laura PCele doua nu se contrazic. In fiecare zi iau astfel de decizii. Partea analitica we eventually break down. Deciziile care sunt importante si grele, de aceea sunt grele. Daca ai sti direct raspunsul la ele, ar fi totul simplu. Iar atunci trebuie sa-ti asculti instinctul, care vine, in mare parte, din experienta anterioara. Cu cat mai multa experienta anterioara ai, cu atat mai multe decizii bune vei lua, chiar daca nu stai sa faci o analiza laborioasa si trebuie sa decizi pe moment.

„CURAJUL, OPTIMISMUL ŞI DETERMINAREA – ACESTEA SUNT CALITĂŢILE CARE MĂ AJUTĂ”

Roxana BConsideri ca este important ca generatia de azi sa se orienteze pentru o cariera? Ce crezi ca s-a schimbat comparativ cu generatiile anterioare?

Laura P„Cariera” nu este neaparat cel mai potrivit cuvant. Generatia de azi ar trebui sa se orienteze, mai degraba, spre a-si valoriza curiozitatea si creativitatea. Asta poate duce la o cariera in cadrul unei corporatii, care pune pret pe aceste lucruri, cum este Genpact, poate duce catre un freelancing, dar sunt convinsa ca, daca nu invata si nu promoveaza constant, nu au nicio sansa.

Exista acest ritm accelerat al schimbarii; ceea ce ai vazut acum cinci ani, azi nu mai e la fel. Iar tinerii au vazut asta in copilaria si adolescenta lor. Este dificil sa valorizeze lucrurile pe termen lung, cand vad ca schimbarea este atat de accelerata. Iar sa construiesti o casa, o familie, solid si fundamental, asta presupune sa ai luxul unui timp, care este prea scurt. Generatia tanara vrea here and now, ceea ce-i face sa fie… hedonisti. Iar ceea ce lipsea in generatia anterioara este cat de mult accent se pune pe creativitatea si inovatia personala. Nu ai cum sa nu fii curios, sa nu inveti lucruri noi! Daca totul in jurul tau se schimba, trebuie sa te adaptezi la schimbare. The tipping point, asa cum numea Marcus Mullins, este atunci cand creativitatea va exploda.

Roxana BCum reușești să împaci viața profesională cu cea personală? Şi cum îşi încarcă Laura Popa bateriile?

Laura PLe impac pe cele doua numai cu disciplina. Programul meu incepe la 10-11 dimineata si se incheie la miezul noptii, pentru a fi available si pentru Europa, si pentru….. Exista o zi pe saptamana, joia, in care termin mai devreme. O numesc date night (rade). Sotul meu, de asemenea, are un program dificil, si atunci exista aceasta seara de joi, unde ne alocam amandoi timpul de a petrece impreuna. Si weekendul este sfant; fara call-uri, fara altceva. Trebuie sa arda un site la propriu, ca sa ma ocup de munca!

Legat de cum imi incarc bateriile, pentru ca ma intrebai asta, imi place mult sa citesc si sa cant la pian.

Roxana BUau, canti la pian! Zi-mi o piesa preferata, pe care o canti adeseori .

Laura PImi place mult muzica clasica. Si cea rock, din anii ’60 – ’70. In general, muzica aceea care nu este facuta dupa o reteta, care este originala. Iar favorita mea este Nocturna nr. 1, de Chopin, si o cant aproape in fiecare saptamana. Pianul m-a invatat un lucru fundamental. Ca sa poti canta la pian, trebuie sa-ti eliberezi mintea de orice preocupare, suparare, nervi. Altfel, nu reusesti sa canti.

Roxana BCare crezi că sunt principalele tale calități?

Laura PIncep cu una, care aproape ca este de nezdruncinat. In primul rand, curajul. Optimismul si determinarea. Acestea sunt necesare cam in tot ceea ce intreprinzi. Daca crezi ca un lucru e imposibil ori pornesti cu sun sentiment negativ asupra lui, cu siguranta nu-l vei putea face. Daca n-ai curaj sa te apuci de lucruri noi, nu vei progresa niciodata. Printre altele, asa imi aleg eu oamenii.

„ATINGI SUCCESUL ATUNCI CÂND MERGI PE DRUMUL CORECT”

Roxana BCum definești succesul? Ce sacrificii faci pentru a-l atinge? Ai făcut vreun sacrificiu în viaţa de familie pentru carieră?

Laura PE destul de greu sa dau o definitie a succesului. Insa cred ca ajungi sa atingi succesul in momentul in care esti pe drumul corect. Nu cred ca succesul este o destinatie, ci mai degraba un drum. Uite, eu imi doresc sa ajung sa cant bine. Si stiu ca pentru asta mai sunt ani buni de exercitiu. Si simt ca am succes, pentru ca sunt pe drumul corect.

Am vazut oameni despre care ai impresia ca au tot ce si-ar putea dori, dar cu toate astea sunt nefericiti. De aceea spun, daca esti pe drumul corect, daca iti place ceea ce faci, ai posibilitatea sa te dezvolti si sa mergi in directia in care TU vrei sa mergi. Si atunci poti spune ca ai succes.

„Sacrificiu” suna dramatic. Nu faci sacrificii sa-ti dai deoparte familia pentru cariera sau invers. Exista situatii in care esti mai focusat pe una sau pe alta, dar asta nu inseamna ca nu le poti impaca pe amandoua. Trebuie sa faci alegeri, nu sacrificii. Ce aleg sa fac in fiecare zi si in fiecare moment si cat timp aleg sa aloc unui anumit lucru. Spunea Malcolm Gladwell de regula celor 10.000 de ore. Ca sa fii expert in ceva, trebuie sa ajungi la acel numar de 10.000 de ore.

„VREAU CA SI CELELALTE COMPANII SA ISI DOREASCA CE ARE GENPACT”

Roxana BCare sunt planurile tale profesionale pentru viitor și ce ți-ai dori să faci în mod special?

Laura POho, imi doresc sa fac foarte multe lucruri! Planurile de viitor sunt pe termen relativ scurt. Imi doresc sa realizez o integrare a tuturor acestor regiuni intr-una singura, sa putem vorbi cu o singura voce. Imi doresc sa realizez inca vreo cateva proiecte ca acesta (n.r. relocarea in noua cladire).

Roxana BDe cat timp dureaza acest proiect, cand a inceput?

Laura PIdeea mi-a venit in 2014, cand m-am dus la Pascal (n.r. Pascal Hennsen, former SVP and COO Americas, Europe and Africa) si i-am spus: „Cred ca e momentul sa ne gandim serios la o relocare, pentru ca, spre sfarsitul anului 2016, se vor intampla doua lucruri – unul, ne va expira contractul cu cladirea celalata, si doi, va fi pe piata o explozie de cladiri, ceea ce ne va da o gama larga de alegere”. El a fost de acord cu ideea si m-a intrebat un lucru fundamental, la care poate n-as fi stiut sa raspund niciodata pentru mine, dar, pentru ca m-a intrebat, am dat atunci, pe loc, cred ca cel mai bun raspuns: „Pentru angajati, imi doresc sa vad o luminita in ochii lor atunci cand vin la serviciu, iar acelasi lucru vreau sa li se transmita si candidatilor care vin la Genpact. Pentru mediul exterior, ma refer la alte companii, concurente sau nu, e simplu, vreau sa spuna ca isi doresc si ele ce are Genpact” :).

FLASH

Cartea preferată
Jocul cu margele de sticla, de Herman Hesse

Filmul preferat
The Last Tempation of Christ

Cine te inspiră?
Oamenii din jur

Cel mai frumos oraș vizitat
Barcelona

Cel mai mare hobby
Cititul

Articolul INTERVIU | Laura Popa: „Tinerii ar trebui să-şi valorizeze creativitatea” apare prima dată în Roxana B.

Reușește să le îmbine cu succes pe toate trei. Marea lovitură în plan artistic a dat-o în urmă cu cinci ani, în momentul lansării piesei Mi-e sete de tine, ceea ce avea să devină ulterior cea mai difuzată piesă din industria muzicală autohtonă. Lucrurile nu au fost însă mereu roz pentru Kamara, care a avut parte de o copilărie dificilă.

Roxana B 2 septembrie 2004. Pe scena Festivalului de la Mamaia, se auzea pentru prima dată Alb Negru. Ce s-a schimbat de-a lungul acestor 13 ani şi cum vezi tu evoluţia voastră pe piaţa industriei muzicale?

Kamara S-au schimbat multe, s-a schimbat totul în jurul nostru, de fapt. Numai noi nu ne-am schimbat, din punct de vedere al caracterului, pentru că, atât eu, cât şi Andrei, am rămas la fel de deschişi, la fel de dispuşi de a vorbi cu oamenii. În schimb, ca şi artişti, sigur că ne-am schimbat, am crescut, am evoluat foarte mult vocal, dar nici muzica noastră nu mai este la fel ca acum 13 ani, s-a mai maturizat, pe alocuri. Au fost dăţi în care am mers pe piese comerciale, dar asta nu ne-a împiedicat în a ne maturiza din punct de vedere artistic şi de a înţelege ce vrem să exprimăm şi de a nu ne mai face probleme de genul „câte vizualizări are o piesă?”, pentru că nu asta e important.

Roxana B Deloc?

Kamara Evident, contează pentru tine, ca şi produs, să fii vândut. Dar ca şi artist, nu are atât de mare importanţă numărul vizualizărilor, ci să ştii că ceea ce ai făcut tu, ca artist, este bine. Este posibil ca o piesă foarte proastă, şi avem o grămadă de exemple de astfel de piese, fără pic de chintesenţă artistică, care au milioane, chiar zeci de milioane de vizualizări, dar care sunt parodii. Uite, de exemplu, Gagnam Style. Nu este o capodoperă, să fim serioşi, dar a ajuns la un număr de vizualizări incredibil de mare. În schimb, Hello a lui Lionel Richie sau Lady in Red a lui Chris de Burgh, care sunt piese vechi, sunt, însă, foarte ascultate. Facem o comparaţie acum şi te întreb pe tine: pe ce dai play, pe Gagnam Style sau pe Lady in Red?

Roxana B Evident, oricare dintre cele vechi. Nu am pus Gagnam Style nici măcar pentru a dansa, darămite să stau şi să o ascult…

Kamara Vezi? Ce contează că una are 2 miliarde de vizualizări, iar cealaltă 30.000?

„MI-E SETE DE TINE A FOST CEA MAI DIFUZATĂ PIESĂ DIN ROMÂNIA”

Roxana B Dar în ce moment aţi încetat să fiţi mai puţin interesaţi de câte vizualizări are o piesă?

Kamara În iunie 2013, anul în care s-a revenit la muzica românească, Alb Negru a scos Mi-e sete de tine. Noi aveam un număr foarte mare de vizualizări la piesa aceasta, în condiţiile în care radiourile încă nu începuseră să ne difuzeze – aveam vreo opt milioane şi ceva pe Youtube, ceea ce era enorm, pentru că atunci nu existau atâtea campanii de promovare ca acum. Asta până în octombrie, când piesa a început să fie difuzată şi la radio. Ei, din mai-iunie au apărut toate acele piese româneşti – Vara nu dorm (Connect-R), Minim doi (Alex Velea), A ta (Corina), Ca la meteo (What’s UP cu Andra), Apa (Loredana), Lumea e a mea (Voltaj), iar din octombrie, cum spuneam, a intrat şi piesa noastră. Cu toate că noi am fost ultimii care am apărut la radio, piesa Mi-e sete de tine a fost cea mai difuzată piesă din România, la momentul acela (din octombrie până în august, anul viitor, când s-a contabilizat numărul de vizualizări pentru toate aceste piese). Mai mult decât atât, a intrat în TOP 3 Cele mai difuzate piese din ultimii 20 de ani.

Roxana B În prezent, nu sunteţi foarte difuzaţi. Eu, una, aş vrea să vă ascult mai des la radio. Care crezi că este motivul pentru care piesele voastre nu se difuzează precum cele ale altor artişti români?

Kamara Piesele noastre mai vechi se difuzează, cele noi, în schimb, prea puţin. Nu am un răspuns, de ce nu atât de des. Sunt anumite zone de interes, prietenii…

Roxana B Crezi că are legătură şi cu partea financiară?

Kamara Eu nu am probe în acest sens ca să pot spune ceva. Ar fi trist să fie astfel, pentru că s-ar pierde valoarea reală a piesei. Sunt multe piese care au un număr mare de vizualizări, datorită campaniilor în care se bagă foarte mulţi bani. De exemplu, într-un videoclip, se bagă 12.000 de dolari pentru ca acesta să fie intens promovat. Iar apoi ajunge în tendinţe şi va face cel puţin 10, 15, 20 de milioane.

„LA FESTIVALUL DE LA MAMAIA AM FOST CA LA JUDECATĂ”

Roxana B Să revenim, te rog, la momentul în care ai urcat prima dată pe scenă. Sunt curioasă dacă ai avut emotii, dacă ţi-a tremurat vreun pic vocea. Ţi-a fost teamă de reacţia publicului?

Kamara Pe scena Festivalului de la Mamaia nu eram ca la un concert obişnuit, îţi dai seama. Aveam în faţa noastră un juriu de specialitate, format din mulţi compozitori cu state vechi – Horia Moculescu, Dana Dorian, Titus Andrei, Viorel Gavrilă şi Mădălin Voicu – care erau destul de duri în aprecierea momentului artistic în sine, cît şi a piesei. Deci juriul, publicul numeros, pentru că era sala full, oamenii din faţa televizorului, festivalul în sine, care era destul de important la vremea aceea, toate acestea însumate… Eram ca la Judecată acolo, pentru că toţi ochii erau pe noi, nu doar vocea şi piesa contau, ci şi hainele, prezenţa scenică etc. Pentru noi era debutul şi nu era uşor, pentru că nu ne “băteam” cu debutanţi; noi ne-am “luptat” cu artişti consacraţi. Însă nu m-am gândit prea mult la ce am în faţă. Mi-am făcut momentul, am dat maximul pe scenă, şi, deşi nu am luat atunci niciun premiu, Titus Andrei a luat piesa şi a difuzat-o la radio. De aici, trupa Alb Negru a început să devină un nume.

Roxana B Probabil că muzica este prezentă în viaţa ta la orice pas. Detaliază-ne puţin procesul pe care îl urmezi atunci când compui o piesă. Ce te inspiră iniţial, cât durează procesul în sine şi cum este relaţia cu toţi cei care lucrează la piesa respectivă? Fiecare om are un caracter şi idei diferite, mă gândesc că nu este uşor să ajungi la produsul finit…

Kamara Să ştii că, dacă te pui pe scaun şi zici că vrei să faci o piesă în momentul ăla, nu înseamnă că se şi întâmplă asta. Nu iese. Piesele cele mai bune apar pe neaşteptate. La o terasă, contemplând peisaje sau oameni, având o muză. Uite, Noi doi. Era iarnă şi eram acasă la Andrei. El îşi punea şosetele în picioare şi îşi trăgea o glugă pe cap, pentru că se pregătea să meargă la fotbal. Eu făcusem deja versurile, iar el le fredona. Şi am insistat să-mi cânte refrenul. Uite-aşa, a venit şi linia melodică, care s-a legat cu versurile pe care le compusesem :).

Adesea, fac versuri cât să poată fi uşor de reţinut, dar să şi poată fi cântate. Nu fac versuri de poezie eminesciană.

Roxana B Care este piesa ta favorită dintre cele lansate şi de ce? Ce emoţii îţi trezeşte?

Kamara Piesa mea preferată rămâne Mi-e sete de tine, datorită poveştii din spate. Muză mi-a fost cea care astăzi este mama băieţelului meu.

Roxana B “Viaţa mea de până acum…” este titlul cărţii de care te-ai apucat acum câţiva ani. În ce stadiu se află?

Kamara În acelaşi stadiu în care o ştii (zâmbeşte).

Roxana B De ce, îţi lipseşte inspiraţia?

Kamara Nu are cum să-mi lipsească asta, pentru că e viaţa mea, am totul în minte. Doar că nu am reuşit, din cauza timpului, să pun pe hârtie. Dar cu atât mai bine, pentru că voi avea mult mai mult de povestit. Am trăit atât de mult în ultima vreme, am o viaţă atât de bogată, încât “Viaţa mea de până acum” va apărea doar într-un prim capitol :).

“PRIMA DATĂ AM LUCRAT ÎNTR-O BRUTĂRIE. ŞI FĂCEAM O PÂINE FOARTE BUNĂ“

Roxana B Să ne intoarcem puțin în timp, la copilăria ta. Sunteți cinci frați, iar mama voastră v-a crescut singură. Îmi amintesc că, acum câţiva ani, îmi povesteai că ţi-ai asumat să ai grijă de fraţii tăi mai mici…

Kamara Aşa este. Mama, care a murit acum câţiva ani, a preluat toate atribuţiile familiei noastre, pentru că tatăl meu a murit pe când noi eram foarte mici; eu aveam şapte ani, fratele meu – doi ani, iar sora mea – două luni. Mama trebuia să meargă la muncă, iar eu aveam grijă de fraţii mei mai mici. Mai târziu, la 14 ani, am început să muncesc şi ne-am mutat în Africa, la familia tatălui meu.

Roxana B Care a fost primul tău loc de muncă?

Kamara Într-o brutărie. Şi chiar mă pricepeam foarte bine, făceam o pâine foarte bună, de toate ştiam să fac.

Roxana B Reuşeai să şi înveţi? Ce sentimente aveai pe atunci? Erai, totuşi, un copil…

Kamara M-am descurcat destul de bine. Ziua eram la şcoală, seara munceam. Eram fericit să pot avea grijă de familia mea. Nu mi-a cerut nimeni să fac asta, nu m-a obligat nimeni, pur şi simplu, am simţit că este de datoria mea. Asta îmi este educaţia, cultura.

„Kamara poate fi orice şi fără muzică”

Roxana B Eşti soţ, eşti tată şi eşti un om împlinit. Există vreun lucru pe care ţi-ai fi dorit să-l faci şi nu ai reuşit, ai regrete?

Kamara Cred că orice om poate avea anumite regrete, minore sau majore, poate să-ţi pară rău că nu ai făcut cutare lucru la momentul potrivit, dar până la urmă, tot ceea ce ai făcut te-a adus în punctul în care eşti ceea ce eşti. Iar dacă eşti mulţumit, nu ar trebui să îţi mai faci griji cu regrete, cu ce ai făcut sau ce nu ai făcut. Iar eu mă simt un om împlinit, pentru că am făcut întotdeauna TOT ce a ţinut de mine.

Roxana B În final, povestește-mi un pic și despre Naționala Artiștilor, de care te leagă un trecut îndelungat.

Kamara De 15 ani sunt la Naționala Artiștilor fotbaliști. Acolo ne-am născut ca trupă, acolo m-am cunoscut cu Andrei. Am luat două Campionate Mondiale, de două ori locul 2, de două ori locul 3. Suntem una dintre cele mai titrate echipe din lume. De câte ori e România campioană mondială la ceva? Ne pregătim pentru următorul Campionat Mondial. Vom pleca în cantonament în curând. Avem un meci pe care îl vom juca pe 1 octombrie, iar apoi vom avea și spectacol. Mergem prin țară, jucăm cu echipele locale, apoi concertăm. Așa facem peste tot. Dar nu prea suntem susținuți de cineva pentru că e ceva frumos, nu sunt picanterii, care să suscite interesul tabloidelor.

FLASH

Cartea preferată / Filmul preferat

Un veac de singurătate (Gabriel Garcia Marquez) / La vita e bella

Cea mai nebună amintire de la un concert avut

În Turcia, la Eurovision, când aveam un refren pe muzică populară, care suna cam aşa: “Hop ş-aşa, hei!”, iar atunci trebuia să sari şi să dai bine cu picioarele de scenă. Ei, şi Andrei a sărit fix sub scenă :D.

Artistul / Artiştii care te inspiră

Bob Marley, Julio Iglesias, Barry White, Franck Sinatra, Claude Francois

Cine merita să fie noul selecţioner al României

Hm. Poate Dan Petrescu?

Kamara fără muzică este…

Kamara poate fi orice şi fără muzică.
Probabil că aş putea fi actor, deşi nu trebuie să aleg una sau cealaltă, pentru că le fac în paralel, atât muzica cât şi actoria. Am jucat în piesa “Ali: Frica mănâncă sufletul”, la Teatrul Apollo si în seriale de televiziune (“State de România” şi “Războiul Sexelor”).

Articolul INTERVIU | Kamara: „Multe piese au vizualizări doar pentru că sunt promovate” apare prima dată în Roxana B.

Roxana B: Ai o educație formală solidă, dar s-a întâmplat până acum să iei decizii importante bazate pe fler ori intuiție? Cât de mult te bazezi pe celelalte două educații: informală și nonformală?

Carlos A: N-aş spune că am o educaţie formală solidă, pentru că nu am o diplomă de ultim nivel. Ce am învăţat din educaţia formală este foarte diferit de ceea ce am învăţat practic, adică din experienţa profesională. Cred că educaţia formală îţi creează o bază pentru cum să gândeşti şi îţi generează o altă viziune asupra lumii. Dar ceea ce contează pentru mine este experienţa în sine, pentru că ea este cea care îţi conturează viziunea despre cum funcţionează o activitate. Ceea ce ştiu este rezultatul deciziilor luate în activitatea mea, prin practică şi experienţă, şi nu rezultatul învăţării din şcoală.

Roxana B: Faci parte dintr-o companie în care mulți își doresc să ajungă. De ce ar trebui un tânăr cu potențial să aleagă să își construiască o carieră în Genpact?

Carlos A: Raportând această întrebare la cea anterioară, toate cunoştiinţele acumulate te vor ajuta apoi la job. Este foarte impotant pentru un tânăr să aibă şansa de a lucra într-o companie care te învaţă să aplici ceea ce ai învăţat în facultate.

Roxana B:Ok, dar de ce Genpact?

Carlos A: Sigur că Genpact nu este singura companie care îţi oferă toate aceste lucruri. Însă Genpact îţi oferă oportunitatea de a învăţa şi de a creşte. În această “industrie tânără”, ai posibilităţi interculturale, precum şi posibilitatea de a învăţa practic. De aceea, cred că este un mix, o combinaţie unică şi valabilă pentru fiecare tânăr în parte, pentru un tânăr care vrea să se dezvolte, să înveţe şi să experimenteze noi modalităţi de lucru. Şi noi învăţăm o mulţime de lucruri noi de la companiile cu care lucrăm.

DORINŢA DE ÎNVĂŢARE, SĂ RIŞTI ŞI SĂ CONSTRUIEŞTI RELAŢII

Roxana B:Spune-ne, te rog, trei puncte cheie pe care un angajat aflat la început de drum ar trebui să le aibă în vedere pentru a promova constant în carieră.

Carlos A: În primul rând, dorinţa de învăţare. Întorcându-ne la ce vorbeam mai devreme, nu este suficientă învăţarea ca regulă, ci trebuie să existe dorinţa de învăţare. Învăţarea este un proces continuu, care nu se sfârşeşte niciodată. Pentru cineva care se mulţumeşte cu ceea ce ştie şi atât, vine şi îşi face treaba pe bucăţica pe care o cunoaște, nu cred că reprezintă o combinaţie de succes.

Un al doilea punct important este să-ţi asumi riscuri. De exemplu, dacă intri pe un nou proiect, ştii că asta implică un timp mai mare de acumulare a cunoştinţelor şi riscuri mai mari de a eşua. Dar dacă vrei să-ţi depăşeşti condiţia şi să evoluezi, trebuie să rişti.

Şi nu în ultimul rând, consider că este foarte important să îţi construieşti relaţii cu oamenii. Pentru mine este foarte important să cunosc oameni noi şi să construiesc o bună comunicare cu aceştia. Poţi învăţa foarte multe lucruri de la ei, îi poţi ajuta şi poţi primi, la rândul tău, ajutor, puteţi lucra împreună şi puteţi beneficia de eventuale oportunităţi. În acelaşi timp, cel mai bun avantaj pe care îl poţi avea este că tu însuţi/însăţi poţi influenţa business-ul, poţi evolua şi tu odată cu activitatea ta şi poţi contura relaţii cu colegii tăi, cu managerii, cu clienţii etc.

Roxana B: Cum defineşti succesul? Ce sacrificii trebuie să faci pentru a-l atinge?

Carlos A: Dacă privim obiectiv, este abordarea clasică, şi anume îndeplinirea targetului şi obţinerea unui profit stabilit. Personal, privesc succesul ca fiind ceva ce face parte din plăcere, care îţi aduce mai mult decât satisfacţie materială. Raportând la experienţa din Genpact, se întâmplă să treci prin diferite situaţii, înveţi multe lucruri noi, interacţionezi cu o mulţime de oameni, dar intervin şi zile în care ai task-uri dificile, zile în care lucrurile nu ies mereu aşa cum ţi-ai propus, nu reuşeşti să atingi un rezultat în timpul stabilit. Cu toate acestea, îţi păstrezi entuziasmul legat de mediul de lucru şi de ceea ce ai în continuare de făcut.

FIECARE PERSONĂ DIN COMPANIE ESTE UN OM DE SUCCES

Roxana B: Crezi că succesul are legătură cu a avea o funcţie cât mai înaltă?

Carlos A: Hm, bună întrebare (zâmbeşte). Nu cred că succesul se rezumă strict la o funcţie, pentru că, în acest caz, ar însemna ca o singură persoană din această companie să o fi atins, şi anume, CEO-ul. De asemenea, nu cred că “senior” înseamnă succes, pentru că ar însemna să pierzi esenţialul definiţiei a ceea ce reprezintă, de fapt, succesul. Fiecare persoană din aceasta companie poate fi considerată ca o persoană de succes, chiar daca nu este promovată pe o bandă superioară, pentru că fiecare dintre noi munceşte ca această companie să fie una de succes. Deci o persoană de succes nu este neapărat o persoană care are o anumită funcţie, ci este acea persoană care îşi face treaba foarte bine, învaţă continuu şi îi place ceea ce face.

Referitor la a doua întrebare, cel mai mare sacrificiu îl reprezintă timpul şi efortul de a-ţi îndeplini sarcinile. Toţi avem joburi cu normă întreagă și trebuie să investim timp alocat învăţării continue şi pentru a te perfecţiona, timpul pe care îl aloci unui proiect sau timpul pe care îl aloci pentru a-ţi cunoaşte clienţii. Toate acestea implică efort.

Există şi partea cu călătoriile de afaceri. Pentru că şi acestea reprezintă, câteodată, un impediment care te ţine departe de familie şi de cei apropiaţi ţie. Însă sacrificiul pe care îl faci îl pui în balanţă cu beneficiile pe care ţi le aduce, cu ce primeşti şi ce oferi. Iată, eu am luat decizia de a mă reloca, lucru care mă ţine departe de familie. Însă nu aş numi sacrificiu atunci când îţi doreşti să ieşi dintr-o zonă de confort şi să faci o schimbare.

Roxana B:Despre asta este următoarea întrebare, și anume, cum împaci viaţa profesională cu cea personală? Au fost momente în care ai pus familia pe locul doi?

Carlos A: Cred că este foarte important să detaşezi una de cealaltă, iar atunci când sunt la birou, sunt la birou; când sunt acasă, ei bine, încerc ca timpul petrecut cu familia mea să fie unul de calitate. Dacă mi-am pus familia pe locul doi este cumva impropriu spus, pentru că tot ceea ce fac este şi pentru a genera venitul necesar familiei mele, deci o fac şi pentru ea. Solutia optimă pentru o viaţă complet împlinită ar fi ca familia mea să fie cu mine aici şi va fi, la un moment dat. Până atunci, cu siguranţă vom încerca să gestionam situaţia aşa cum este :).

Roxana B: Care sunt planurile tale profesionale pentru viitor şi ce ţi-ai dori să faci în mod special?

Carlos A: Mă interesează în continuare dezvoltarea şi învăţarea continuă în cadrul Genpact. Momentan, mă focusez pe jobul şi responsabilităţile actuale, pentru că sunt nou aici şi nu îmi pierd timpul să mă gândesc la ce urmează. Dar pe viitor, mă voi concentra pe a descoperi noi provocări, să observ în ce direcţie se îndreaptă compania în următorii ani, poate un job diferit sau o ală funcţie, poate într-o altă regiune sau orice altceva care mă va provoca şi îmi va aduce entuziasmul. Poate fi şi o carieră pe termen lung în Genpact. Atât timp cât găsesc mereu noi provocări şi sunt fericit cu ceea ce fac, nu mă gândesc neapărat la o carieră în altă companie.

Roxana B: Motto-ul tău este “work hard, play hard”. Totuşi, dacă luăm în calcul funcţia pe care o ai în cadrul Genpact, ne poţi spune cât timp liber mai ai la dispoziţie?

Carlos A: Oamenii tind să creadă că, atunci când deţii o poziţie de management, trebuie să munceşti cele opt ore prevăzute de lege sau că trebuie să munceşti mai mult decât echipa ta. Eu cred că aceasta este o prejudecată greşită. Sunt de acord că, odată cu apariţia unei poziţii mai mari, vin şi alte responsabilităţi. În ceea ce mă priveşte, am obţinut un echilibru, aşa că motto-ul meu nu este despre munca asiduă, ci despre a trage tare atunci când întrezăreşti o oportunitate.

SUPEREROUL MEU FAVORIT ESTE BATMAN!

Roxana B: Ok, Carlos, să vorbim puţin despre pasiunea ta pentru fotbal :). De unde vine?

Carlos A: Am început să joc fotbal de mic, undeva pe la zece ani. Fotbalul american nu are aceeaşi rezonanţă în Mexic, locul de unde sunt. Am căutat o echipă locală, care era aproape de  casă, am încercat, chiar mi-a plăcut să fiu conectat cu acest sport, deşi am încercat multe alte sporturi (arte marţiale, taekwando, kick boxing, soccer).

Roxana B: Am citit că ai făcut voluntariat ca antrenor al echipei National American Football în Guatemala, în ultimii opt ani. Este doar pentru plăcerea personală de a practica acest sport sau este vorba de implicare maximă în a câştiga meciurile?

Carlos A: În America Latină, fotbalul nu este un sport atât de de apreciat. Este foarte dificil să faci bani din asta, să îţi fie plătit un salariu sau să găseşti sponsorizare, deci este pur hobby.

Roxana B: Echipa Naţională de Fotbal a Mexicului a participat la mai multe ediţii World Cup. Crezi că vei avea şansa să trăieşti momentul în care EL Tri va câştiga trofeul?

Carlos A: Urmaresc echipa naţională El Tri, încerc să văd toate meciurile lor. Mi-ar plăcea să merg să îi văd jucând în World Cup, dar cred că va fi foarte dificil pentru că acest lucru necesită timp. Au câştigat câteva World Cups la categoria Under 17.

Roxana B: Am înţeles că îţi plac desenele. Dacă ai fi supererou, ce superputere ai alege?

Carlos A: Cred că răspunsul este: să pot zbura. Totuşi, este amuzant. Petru că, deşi aleg zburatul, eroul meu favorit este Batman. Nu este chiar un supererou, nu este nici puternic, nici rapid şi nu are nici superputeri, dar acesta reuşeşte să învingă răul prin curaj şi inteligenţă.

FLASH

Filmul preferat
Războiul Stelelor

Cartea preferată
Grit: The power of Passion and Perseverance.

Cine te inspiră?
Familia

Cel mai mare hobby
Timpul petrecut cu soţia şi fetiţa

Mâncarea preferată
Aripioare şi bere

Cea mai mare calitate/Cel mai mare defect
Răbdare, calm/Ezit atunci când iau decizii

Articolul INTERVIU | „Dacă vrei să-ți depășești condiția și să evoluezi, trebuie să riști” apare prima dată în Roxana B.