Grupul iCarte, iParte crește pe zi ce trece, azi fiind peste 4500 de membri. Avem o comunitate frumoasă, formată din pasionați de lectură, motivați și inspirați, dar și scriitori contemporani. Unul dintre aceștia este Raluca Modreanu, un membru activ încă de la începutul intrării în grup, care ne surprinde plăcut, de fiecare dată, prin recenziile și comentariile sale.

Interviu realizat de BM Mădălina.

M.  Pentru a înțelege cartea, mai întâi trebuie să o cunoaștem pe cea care a scris-o. Așadar, cine este Raluca Modreanu? 

R. În primul rând, vă mulțumesc vouă, celor patru care însuflețiți grupul iCarte, iParte: Roxana, Madalina, Cristina Vasile și Cristina Mihai pentru ideea de a răspunde la câteva întrebări legate de romanul meu.

Poate ceea ce este esențial din biografia mea pentru a înțelege romanul este faptul că sunt medic și trăiesc în Germania. Fără aceste două experiențe de viață nu aș fi scris povestea lui Siegmund; aș fi scris despre altceva sau aș fi scris-o altfel. De multe ori scriitorii depășesc în povestirile lor spațiul și timpul în care trăiesc, dar în general este de preferat să scrii despre ceea ce cunoști sau poți să înțelegi cel mai bine și să te documentezi foarte bine atunci când depășești spațiul cunoscut. Alte amănunte din viața mea nu cred că vor ajuta suplimentar în a înțelege povestea.

De ce spun asta?

Pentru ca m-a surprins cum persoane din anturaj, care mă cunosc de ani de zile, m-au identificat cu personaje diferite din roman. Adevărul este că mă regăsesc în aproape toate personajele, femei sau bărbați, tineri sau în vârstă, dar niciunul nu mă reprezintă în întregime, nici macar Siegmund. Cea mai delicioasă parte a scrisului este că te transpune în alte locuri, în alte timpuri și în pielea unor personaje în care, în viața de zi cu zi, nu vei ajunge niciodată.

 M. “The Journal of a German Doctor during the WWII” este prima ta carte publicată. De ce ai ales acest subiect? În ce măsură te-a influențat țara în care locuiești să o scrii?

R. Pot spune că subiectul m-a ales pe mine, nu eu pe el. Fiind medic de profesie, scrisul pentru mine este un hobby. Ca să zic așa, scriu pentru că „îmi vine”, din impuls. Nu mă căznesc, nu stau în fața calculatorului întrebându-mă ce să mai scriu – nici nu aș avea timp de așa ceva. Din contră, uneori îmi vin idei în timp ce fac alte activități și abia găsesc timp să ajung la calculator. Ideea mi-a venit pentru că, trăind în Germania, am cunoscut oameni care au trait în acele vremuri aici (sau părinții lor) și care mi-au povestit despre acele vremuri, impresii personale sau din familie, completând ce știam din cărți și documentare. Apoi, uitându-mă la televizor sau citind reviste locale, cum e normal, se vorbește mult mai mult despre acea perioadă decât în orice altă țară. Așa că, treptat, lucrând aici ca medic, am început să mă întreb cum ar fi fost să fiu în situația de a lua decizii de viață și de moarte asupra persoanelor cu boli genetice sau născute cu dizabilități psiho-motorii. De fapt am început să mă gândesc intens la asta când cineva din anturaj mi-a povestit despre sora ei, care se născuse cu o problemă motorie și care a scapat ca prin urechile acului pentru că medicul pediatru a documentat în fișa ei ca e doar o problemă minoră care se va rezolva în timp. Asta se întâmpla cu un an înainte de terminarea războiului, așa că ulterior nu s-a mai legat nimeni de persoana respectivă și așa a scăpat cu viață.

Sunt medic și trăiesc în Germania. Fără aceste două experiențe de viață nu aș fi scris povestea lui Siegmund.

M. Dacă ar fi să scrii o altă carte, despre ce ar fi?

R. Am început deja o a doua carte și se bazează pe experiența mea din copilărie în timpul ultimilor zece ani de comunism în Romania și a emigrantului în țări capitaliste care n-au trecut niciodată prin comunism.

M. Ce reprezintă pentru tine aceasta carte și ce îți dorești să reprezinte pentru cititorii tăi?

R. Pentru mine cartea reprezintă o experiență nouă. Experiența de a ieși din activitățile mele de zi cu zi și a face altceva. A mă documenta despre lucruri pe care altfel poate nu le-aș fi cunoscut. A trăi în pielea unor personaje care poate n-au nimic de-a face cu mine. A cunoaște oameni noi, cum sunteți voi sau scriitori de pe grupuri similare, dar care se dedică discuțiilor despre romanele proprii (cum să editezi, cum să-ți faci coperta, cum să „te faci cunoscut”, etc). Cu ocazia asta am aflat că sunt o norocoasă ca îmi câștig existența cu altceva – cei care se ocupă exclusiv cu asta, dacă nu sunt foarte cunoscuți, câștigă infim și e foarte greu. Spunea odată cineva că dacă un scriitor nu-i place ca om, nu vrea să pompeze bani în acel scriitor. Să pompeze bani? Dintr-o carte de 10 euro, scriitorului îi revin 2 euro, cel mult. Câte cărți ar trebui să cumpere cineva ca să considere că pompează bani în acel scriitor?

Ce aș vrea să reprezinte pentru cititori? Un moment de reflecție. O transpunere în pielea personajelor, așa cum m-am transpus și eu. Cine vrea, bineînțeles. Am scris cartea din plăcere, nu din obligație, și același lucru îmi doresc și de la cititori.

M. Având în vedere că ești medic, cum crezi că ai fi reacționat în locul lui Siegmund (personajul principal al cartii)?

R. Întrebarea asta mi-am pus-o și eu de nenumărate ori. Încă mi-o mai pun. Nu am răspuns. Aș fi făcut tot posibilul să salvez copilul. Întrebarea ar fi fost: până unde? Cât aș fi sacrificat de la mine. Un singur răspuns mi-e clar: nu mi-aș fi sacrificat proprii copii. Niciun  părinte nu ar face asta. Dacă ar fi fost doar „riscul” de a-mi pierde slujba, să nu mai profesez ca medic, cu prețul de a salva viața cuiva, o făceam și nu exagerez. Răspunsul soțului meu este: ar fi trebuit să emigrezi ca să nu ajungi în situația de a face asta. Sincer, nu am raspuns.

M. O să publici cartea și în limba română?

R. Da, mi-aș dori mult să public și în română. Asta înseamnă să o rescriu în română (s-o dau la tradus din engleză în română ar fi de râsul curcii). Poate că unii se întreabă de ce am scris în engleză, nefiind limba mea maternă. Pentru ca am familie și prieteni care mi-aș fi dorit s-o citească, dar care nu cunosc limba română. Soțul meu este spaniol și jumătate de familie vorbește spaniola. Am prieteni în Germania, Marea Britanie, Statele Unite. Engleza e limba pe care o înțelege majoritatea.

Un singur răspuns mi-e clar: nu mi-aș fi sacrificat proprii copii. Nici un părinte nu ar face asta.

M. În încheiere, o întrebare legată de pasiunea ta evidentă pentru scris. Când a început pasiunea și când te-ai considerat suficient de pregătită să publici ce ai scris?

 R. Pasiunea mea a început de cand am învățat să scriu. Înainte aveam povești și poezii în cap. La orele de desen și lucru manual învățătoarea mă lăsa să le spun povești copiilor. În facultate, am fost la un cerc literar, am publicat un fragment în „Viața medicală”. Romanul a fost revizuit de soțul meu și cinci prieteni, între care doi nativi de engleză, și de o tipă care se ocupă cu evaluarea romanelor ca stil, ușurință de a fi citite, ritm, lungime… ufff a fost complicat. Abia după acest lung proces, m-am simțit pregătită. Și acum il iubesc ca pe micul meu copil literar. Sper să ajungă la cei doritori să cunoască povestea, să afle amănunte din istorie mai puțin cunoscute și să trăiască prin prisma personajelor care pe mine m-au purtat în alte timpuri.

Lectură plăcută!