Nu pot fi întotdeauna transparentă în aceste articole. Nici măcar până anul trecut, când blogul se numea „Cuvinte din sufletul meu” și nu prea știa multă lume de el, nu scriam chiar tot ce mi se năzărea. Și nu e vorba că aș fi ipocrită scriind ceva diferit față de cum gândesc în viața de zi cu zi. Tot ceea este semnat de mine are legătură cu mine, prin prisma experiențelor trăite de mine și de cei din jurul meu. Doar că, uneori, e bine să-ți păstrezi diplomația și… vorba care-mi place mie mult, să nu dai tot ce ai :).

Scriu acest articol din punctul de vedere al unei corporatiste. O happy corporatistă, ca să distrug prin expresia asta un cuvânt folosit de restul lumii, și anume „corporatRistă”. Cred că l-ați auzit și voi. Este folosit, în mare, de cătrei cei de la stat sau de aceia care lucrează la o firmuliță no name. Nu știu, am văzut că există așa, o ură din partea celorlalți, dar acesta e un alt subiect, pe care nu am să-l amestec aici.

Într-o corporație se muncește mult. La naiba, peste tot muncești. Dar ca într-o multinațională n-am mai întâlnit. Cel mai tare mă întristează că oamenii se plâng de acest lucru. Nimeni nu pune pe nimeni la jug, să fim serioși. Cred că fiecare ar trebui să profite la maximum că are de muncă. Problema ar fi să nu ai. Să „freci menta”, ca să zic așa. Eu cam asta făceam când lucram într-una dintre instituțiile statului. Și pe cuvânt, chiar tânjeam să am mai multă activitate. Mă uitam la ceas, se făcea ora 12.00, coboram la masă, apoi reveneam peste o oră, mă uitam pe niște date din calculator, citeam presa și mă uitam iar la ceas, să văd cât mai am până la ora 16.30, când se încheia programul. Dacă unde sunt acum aș avea programul acesta, mi-aș plânge de milă în momentul de față. Pentru că nu aș avea timp să termin toată treaba.

Mă consider o „workaholică”?

Nici pe departe. Dacă stau o oră-două peste program, din când în când, e pentru că vreau, pentru că îmi doresc să învăț mai mult, pentru că m-am obișnuit să verific dacă ceea ce am făcut în timpul zilei este corect. Nu că ar fi totul perfect. Constat că, de ce îmi doresc mai tare să nu greșesc, de aceea se și întâmplă mai des. Așa că încerc să fiu calmă și răbdătoare cu mine însămi, încercând să iau și eu ceva din sfaturile oamenilor ăștia pe care îi tot intervievez și care spun același lucru: „Nu-ți fie teamă și permite-ți să greșești. Pentru că a greși este omenesc. Iar cine îți critică greșelile nu înseamnă că nu face și el, la rândul lui. Doar că le face la un alt nivel” :).

Mă văd pentru toată viața într-o corporație?

Probabil că nu. În general, îmi place să consider experiențe și etape tot ceea ce îmi așază viața în față, luându-mi propriile alegeri atunci când există liberul arbitru (asta, ultima, mă gândisem să o tai, dar o păstrez, că poate am să scriu cândva; a, de fapt, am mai scris AICI ceva despre liber arbitru). Dacă mi s-ar da șansa de a mă întoarce în urmă cu zece ani, în mod sigur aș alege să lucrez într-o multinațională. Dar cum asta nu se poate întâmpla, iau acum cât pot cuprinde.

Probabil corporația reprezintă doar una dintre acele etape prin care mai urci o treaptă pe scara vieții profesionale. Momentan, mă bucur de Raiul înzăpezit din Pipera :). Acela care există în fiecare iarnă. Preconizez că, în maxim o lună, vom înota prin nămeți :).

#CogitoErgoSum