În majoritatea postărilor de pe acest blog am scris despre iubire. Despre cât de mult am iubit şi ce dezamăgiri am trăit. Dar mă gândesc că n-am iubit niciodată cu adevărat. Pentru că nu mi s-a întâmplat vreodată să-l pun pe celălalt mai presus decât pe mine, să mă gândesc întâi la el şi apoi la mine, să fac totul cu gândul la el şi să încerc din toate puterile mele să-l fac fericit.

Mă gândesc că mereu a fost nevoia mea de apartenenţă, pentru că am suferit mereu după ideea de a avea pe cineva lângă mine, de a avea o familie. Şi mă îndrăgostesc de clipele petrecute cu el, de vorbele lui, de felul lui de a fi, imaginându-mi cum i-ar ţine de mână pe copiii noştri.

Intru întotdeauna cu ceva într-o relaţie. Vin cu o puternică dorinţă de a construi şi nu-mi ia mult timp până încep să ofer fiecare părticică din mine, cu bune, cu rele. Sunt conştientă de calităţile mele, dar am capacitatea să le văd şi pe ale lui. Aşa că las şi eu de la mine şi mă străduiesc să fie bine. Devin dependentă de iubirea şi de fericirea lui şi chiar cred că asta se numeşte iubire.

Numai că lucrurile se schimbă, nici nu-mi dau seama în ce moment, se pierde ceva pe undeva.

Iar atunci mă întreb unde naiba e problema. Mă gândesc că poate sunt eu prea pretenţioasă şi că e ceva în neregulă cu mine. Fără regrete, chiar dacă am pierdut ceva timp din viaţa mea, mă retrag şi îmi văd de drumul meu. Cu sentimentul de dezamăgire că n-a mers.

Astăzi sunt din nou pusă în faţa unor alegeri. Stau şi mă frământ, şi mă gândesc, şi mă întreb cum o fi corect. Dar îmi amintesc un lucru: de fiecare dată când m-am aflat într-o situaţie asemănătoare, Dumnezeu a aşezat lucrurile în aşa fel încât decizia am luat-o în funcţie de cele petrecute. Pentru că indiferent de ce hotârâre iau, mai devreme sau mai târziu se întâmplă tot aşa cum este scris să fie. Eu aşa cred, că Dumnezeu ştie dinainte ce urmează, dar ne lasă libertatea de a alege drumul pe care îl vrem, însă tot în locul acela vom ajunge.