EA: Îţi ştergi odată lacrimile alea şi te speli pe faţă?
EU: Da…
EA: Cu apă rece, ca să îţi revii rapid.
EU: Aşa am făcut. Dar uite că ochii mei sunt la fel. Aş vrea să-mi schimb privirea. Ce să fac?
EA: Privirea ta nu are nimic. Nu trebuie schimbată.
EU: Mă crezi că am obosit?
EA: De ce ai obosit aşa tare?
EU: Să lupt cu viaţa, cu munca, cu problemele, cu mine însămi, cu tot…!
EA: Nu ţi-e ruşine un pic aşa când te plângi atât? Dar oamenii aceia, săracii, care abia au după ce bea apă, de ei ce mai zici?
EU: Nimic! Nu mai vreau să mă compar cu acea categorie de oameni. Mai bine mă compar cu cei care sunt peste nivelul meu.
EA: Defineşte „peste nivel”.
EU: Mai culţi, mai liniştiţi, mai… bogaţi.
EA: Faci ce faci şi tot la bani te raportezi.
EU: Dacă sunt singurii care îmi asigură confortul în momentul de faţă…?
EA: Oh, vei afla mai târziu că nu-i aşa…
EU: Poate mai târziu voi reuşi să şi trăiesc. Deocamdată doar supravieţuiesc. Fiecare zi e tot mai grea, tot mai obositoare. Iar tu apari aici în faţa mea, cu atâtea greşeli şi atâtea păcate, cu atâtea suferinţe, cu atâtea probleme şi nemulţumiri. Ce tot vrei de la mine?
EA: Ce vrei şi tu. Să începi să trăieşti.
EU: Of, mai rău mă zăpăceşti. Tu ai putea trăi aşa…?
EA: Da. Pentru că eu TE ACCEPT aşa cum eşti. Unul dintre lucrurile importante pe care n-ai reuşit, încă, să le înţelegi: ACCEPTAREA.
EU: Dar cine eşti tu, până la urmă, să mă accepţi?!
EA: Subconştientul tău, draga mea… Şterge-ţi din nou lacrimile, zâmbeşte, ridică fruntea şi mergi înainte. Niciodată înapoi. Lucrurile bune sunt pe cale să apară. Ai curajul să te priveşti prin proprii ochi. Lipsa de înţelegere faţă de sine nu-ţi dă voie să te iubeşti. Dac-ai reuşi să vezi cât de specială te-a creat Dumnezeu, ai vedea şi că viaţa ta e mai bună decât crezi.