Orice despărţire de o persoană pe care o iubeşti este cumplită. Soţ, iubit, părinte, frate, bunic, prieten. Pe toţi îi iubeşti diferit, dar o faci. Orice ruptură de fiecare dintre ei, indiferent la ce nivel vorbim, este dureroasă. Despărţirile conjugale trec mai uşor, cred eu. Da, simţi că se prăbuşeşte totul în jurul tău, că nimic nu mai este cum era, că viaţă ta nu va mai fi la fel, că eşti goală, singură şi nu ştii de unde să-ţi reiei viaţă. Stai ore cu telefonul în mâna, citeşti şi reciteşti conversaţiile, te uiţi la poze, plângi, dai cu pumnii în pereţi, te gândeşti să suni, te răzgândesti apoi…nu poţi să dormi, te trezeşti umflată de plâns, fără poftă de viaţă. Iei telefonul şi speri să vezi în el un mesaj de la el. Nu este, te apucă panică, te gândeşti că nu îi lipseşti sau că nu simte ce simţi şi tu. Dar ce contează el? Contezi tu care te usuci de dor şi nu ştii cum să te gestionezi.

Dar trece. Îl mai vezi într-o poză, mai vorbeşti cu prietenii despre el, te mai amăgeşti puţin, poate bifezi şi o împăcare, încă o despărţire, dar la un moment dat a trecut. Din ce în ce mai puţin, până se duce de tot. Nici nu îţi dai seama când şi cum.

Cum faci în situaţiile extreme, însă? Când vorbim despre o despărţire definitivă, produsă de moarte? Cineva drag al tău, brusc, nu mai este lângă ţine, că aşa a fost să fie. Nici nu contează motivele. Contează că nu mai e şi tu nu ştii cum vei trăi mai departe fără. Vei trăi, da, dar cum îţi vei alimenta dorul care te va inundă şi pe care îl vei purta după ţine toată viaţă ta de acum încolo? Întotdeauna m-am întrebat dacă… cel care „pleacă” suferă, poate mai simte sau nu, nu ştim, dar cei care rămân sunt demni de milă. Eu sunt demnă de milă pentru că, după nişte ani, mulţi la număr, nu am reuşit să scap de chin şi, probabil, nici nu voi putea vreodată, decât atunci când ne vom regăsi. Aşa se zice, nu? Hai, nu-mi tăiaţi aripile!