…asta este o vorbă pe care am auzit-o de foarte multe ori şi n-am crezut-o până când nu m-am convins singură. Uneori, I-am cerut lui Dumnezeu prea multe. Şi am încercat să am prea multe. Pentru că m-am întins mereu mai mult decât mi-a fost plapuma. Am vrut mereu mai mult şi credeam, cu toată convingerea, că merit mai mult.

Nu înseamnă că azi mă dezic de vorbele mele, în continuare consider că merit tot ce-i mai bun. Doar că ce e prea mult strică. Şi dacă aş fi primit de la viaţă TOT, fără să mişc un deget, probabil că n-aş mai fi gândit ca acum. Probabil că sufletul meu n-ar mai fi fost aşa, n-ar mai fi simţit tot ceea ce simte azi. Iar eu m-aş fi schimbat atât de mult că nu m-aş mai fi recunoscut.

Când văd oameni bolnavi, oameni buni care nu merită toate răutăţile ce li se întâmplă, realizez cât sunt de norocoasă. Şi că Îl mâniez pe Dumnezeu când mă plâng pentru nimicuri.

Viaţa mea n-a fost niciodată simplă, totul a venit prin luptă, prin muncă, prin iubire. Sunt o persoană puternică, în ciuda faptului că de mică am fost o plângăcioasă şi aşa am rămas. Când spuneam că renunţ, atunci se întâmpla să răsară soarele pe străduţa mea şi lucrurile mergeau din bine în mai bine.

Dumnezeu chiar mi-a dat şi îmi dă atât cât pot eu duce şi pe toate la momentul potrivit. Nu atunci când am cerut sau când cer, ci atunci când El consideră că e cazul. M-a pus la diferite încercări ale vieţii; de multe ori, am eşuat, dar am încercat să învăţ din ele.

Azi am plâns… pentru simplul fapt că am vrut CEVA şi n-am primit. Pentru că eu când vreau, vreau ACUM, nu mâine, nu peste o lună, nu peste un an. ACUM. Ăsta e singurul lucru pe care încă nu am reuşit să-l învăţ: răbdarea.