Tare dor îmi era să văd un film românesc! Ultimul văzut a fost „Moromeții”. Probabil că am să-l revăd și am să scriu și despre el. De fapt, mă gândesc să văd și să scriu, măcar o dată pe lună, despre un film românesc. Știu că sunt atât de multe filme bune care apar, însă vreau să ne reamintim cât de mult putem de marii actori si teatrului românesc.

După cum deja știți, filmul cu titlul de mai sus, regizat de Sergiu Nicolaescu, a fost făcut după romanul celui mai iubit scriitor al secolului XX, Camil Petrescu – „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, care a fost structurat în două părţi: una fabuloasă, în care autorul şi-a imaginat povestea de dragoste dintre cele două personaje, iar cealaltă reală, Camil fiind ofiţer al Armatei Române, în anul 1916, în timpul Primului Război Mondial. Pe atunci, scriitorul nostru avea 22 de ani şi a fost chemat la oaste, când România intra în război cu Antanta.

O poveste clasică de iubire şi un jurnal de război. O poveste despre gelozie, mai ales despre unde poate duce gelozia. Din pacate, filmul românesc nu a reușit niciodată să inspire emoția, pasiunea şi zbuciumul întâlnite în roman. Aproape niciun film românesc, aș spune. Coloana sonoră este superbă, mie îmi și place pianul foarte mult, deci îmi mângâie sufletul de câte ori aud cântându-se la acest instrument.

Avem povestea lui Tudor Gheorghiu şi a frumoasei lui soţii, Lena. Spunea unul dintre personajele romanului că „nu poţi să te aştepţi să ţii o femeie frumoasă lângă tine fără să ai bani”. Cei doi s-au căsătorit din iubire şi din naivitate, iar povestea lor ne ţine până la final în aceeaşi întrebare: „îl înşală or ba?”.

„Femeia îl înșală numai pe cel pe care îl iubește. Pe ceilalți, pur și simplu îI părăsește”.

M-am regăsit în personajul Ela din carte şi în rolul Lenei din film (chiar, de ce o fi schimbat numele? şi aşa nu s-au păstrat toate detaliile din roman, măcar numele să fi rămas identice). Întotdeauna mi-a plăcut să fiu admirată. Nu este o mândrie să recunosc asta. Să fii într-o relație cu un bărbat și să te lași admirată de restul. Dar e cale lungă de la asta și până la a ajunge să înșeli. Iar eu nu am trecut niciodată de acest principiu. Însă gelozia bărbatului nu trebuie întreținută. „Fiecare credem că femeia care ne iubeşte are, păstrate pentru noi, anumite gesturi de mângâiere şi frumuseţe, gesturi cărora noi le dăm un anume înţeles şi nu e o suferinţă crâncenă să vedem că le are şi pentru altul”.

Tudor moare din prostie şi din proprie alegere. Crezând că soţia sa urma a se întâlni cu amantul, părăseşte comanda subunităţii, această faptă conducând la decimarea unui întreg batalion, prin urmare la execuţia sa.

„O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia intact. Şi de ce nu? Are dreptul să ia înapoi exact cât a dat”.

„Am sărutat-o chiar pe această femeie care nu mai era a mea, era a morţii şi am privit-o cu indiferenţa cu care priveşti un tablou!”

„Dintre toate femeile pe care le-am cunoscut, una singură mi-a oferit nesfârșite zile și nopți de bucurie. Dacă n-ar fi fost ea, nevasta mea, aș fi murit fără să fi cunoscut ce înseamnă fericirea, ce înseamnă să fii iubit de ființa care îți este dragă”.

„În această ultimă noapte, am înțeles că ea îmi este o străină. Că tot trecutul este atât de îndepărtat de parcă n-ar fi existat. Și ca niciodată în viață, acum știu ce-mi doresc. Lipsit de talent, în lumea asta muritoare, am încercat să mă realizez într-o dragoste absurdă. M-am înșelat”.