Pentru cine vrea un film încărcat de sensibilitate, pentru cine are nevoie de un exemplu că poți realiza tot ceea ce îți dorești, este filmul ideal. Regizorul a avut grijă să surprindă cât mai multe tipuri de emoții, parcă a știut de ce are nevoie societatea cotidiană, iar actorii au evidențiat foarte bine toate aceste emoții. Din punctul meu de vedere, „Lion – Drumul spre acasă” este perfect pentru a fi privit la finalul unei săptămâni. Până la urmă toți avem suflet de Leu când ne dorim ceva cu toată ființa.

Filmul începe într-un cadru destul de trist, într-o parte sărăcăcioasă a Indiei. Povestea filmului începe prin surprinderea relației a doi frați care muncesc pentru supraviețuirea zilnică. Deși nu are un incipit care să te prindă, eziți să pui STOP doar prin simplul fapt că observi că, dincolo de neajunsuri, locul unde te regăsești la finalul unei zile este ACASĂ.

Povestea filmului are la bază o statistică sfâșietoare pentru orice om: în India, anual, se pierd 80.000 de copii, dar are în background și o poveste reală. Este vorba de Saroo (Sunny Pawar) și familia sa, care locuiesc în India și care se confruntă cu lipsuri, fiind nevoiți să muncească de la mic la mare pentru a-și asigura existența zilnică. Așa că cel mic hotărăște să își ajute fratele mai mare și pleacă cu acesta să obțină mâncarea necesară pentru familia lor. Din pacate, cel mic se rătăcește, ia trenul greșit către o altă destinație și de aici se pornește întreaga călătorie al micului Saroo prin viață.

Filmul conține două părti: povestea lui Saroo – copilul și povestea lui Saroo – adultul. Prima parte, un copil neajutorat își caută familia și este forțat de circumstanțe să aleagă ce e mai bine pentru el, deși sufletul lui tânjește pentru reîntregirea sa cu restul familiei. Expresivitatea actorului Sunny Pawar și modul cum pune în scenă emoțiile infantile și suferința între a alege să supraviețuiească într-un mediu stabil și să lupte pentru a-și găsi familia ne arată cât de crud poate fi destinul unui om. Prima parte o văd ca pe maturizarea precoce a unui copil sau cum deciziile tale îți trasează drumul prin viață.

A doua parte ni-l aduce pe Saroo – adultul (Dev Patel), care a fost adoptat de o familie de australieni, are o viață minunată, doi părinți care îl iubesc și îl sprijină în calea profesională aleasă. Acesta pleacă la universitate pentru a-și continua studiile, își face prieteni și se îndrăgostește. Ai spune că nu ar fi existat nimic de care acesta să se plângă. Dar se pare că glasul sângelui și strigătul rădăcinilor ne cheamă oricât de bine am fi în viața aceasta. De la un produs tradițional servit în casa amicilor săi, își reamintește de familia sa naturală, de trăirile alături de aceștia, iar de aici pornește întreaga călătorie al lui Saroo – adultul.

Deci a doua parte poate fi un bun exemplu că niciodată nu ne putem uita rădăcinile, că sufletul nostru este jumătate trecut și restul – prezent și viitor, construite cu propriile mâini. Pot spune că am văzut a doua parte ca fiind răgăsirea proprie a personajului. O putem privi ca pe un model; când îți dorești ceva ce sufletul are nevoie, nu te oprești până nu găsești sau regăsești.

Mi-au rămas prinse în minte toate emoțiile exprimate de actorii din acest film –Sunny Pawar (Saroo cel mic) – copilul devenit adult înainte de a-și trăi copilăria, Dev Patel (Saroo adult) – adultul, care încearcă să se regăsească. Și pentru că regizorul Garth Davis  a vrut un mănunchi complex de emoții, în acest film vom avea și emoțiile mamelor care nu pot avea copii, dar își oferă munca, sufletul și sentimentele materne copiilor adoptați, neținând cont de culoare sau cultură, puse foarte bine în lumină de nimeni alta decât Nicole Kidman (Sue Brierley – mama adoptivă a lui Saroo).

 

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ