„Viaţa lui Pi” este unul dintre filmele motivaţionale pe care ar trebui să-l vadă orice om cel puţin o dată în viaţă. Eu l-am revăzut în seara aceasta, pentru a doua oară. La fel ca şi „Naufragiatul”, este un film despre supravieţuire şi, cel mai important, despre credinţă. Pentru că Pi, care trece prin cele mai grele încercări, greu de imaginat, mulţumeşte pentru absolut orice primeşte, fie şi pentru câteva frunze cu care să-şi potolească foamea, ori pentru companionul lui pe mare, care este un tigru bengalez, în stare să-l mănânce în orice moment.

Sigur, este doar un film. Un film cu o poveste foarte bună, filmat într-o manieră minunată, şi nu degeaba a fost nominalizat la Oscar. Însă poţi lua câteva învăţăminte bune de urmat în viaţă. Căci, nu-i aşa, se întâmplă să te loveşti de tot felul de necazuri, când ţi-e lumea mai dragă, însă reuşeşti apoi să ajungi la liman, chiar dacă pe moment nu găseşti nicio soluţie.

Pi este fiul unui indian care decide să-şi ia întreaga familie şi să se mute în Canada. Numai că pe drum are loc o furtună, iar toată lumea moare, rămânând doar acest băieţel şi patru animale: o hienă, o zebră, o maimuţă şi un tigru. Zebra şi maimuţa sunt omorâte de hienă, iar hiena de tigru. Ar mai rămâne ca Pi să devină hrană pentru tigru. Însă puştiul, izolat în mijlocul Oceanului Pacific, nu renunţă la luptă, iar frica de tigru îl ţine în viaţă până la final. Cei doi aproape că ajung chiar să se împrietenească, fiind singuri pe mare. Pi se hrăneşte cu nişte biscuiţi pe care îi găseşte pe barcă, iar pentru amicul lui, tigrul, pe care îl denumeşte Richard Parker, prinde peşti şi îi dă să-i mănânce.

227 de zile petrec cei doi împreună, după care ajung la ţărm. Acesta este unul dintre multele momente impresionante din film, pentru că Pi se aştepta ca Richard Parker să arunce măcar o privire către el, înainte ca drumurile lor să se despartă. Însă tigrul merge tot înainte, către junglă, nepăsător, ca şi cum acest omuleţ nici nu ar fi existat.

Poate că nu ar trebui să vă spun, ci să vă las să vedeţi filmul, dar nu mă pot abţine. Profesorul de înot al lui Pi spune o vorbă, mai pe la începutul filmului: „nu apa de un metru îţi face rău, ci panica”. Iar micul indian se va trezi direct în ocean, într-o realitate crudă, dar cu dreptul de a-şi alege destinul: să moară acolo sau să trăiască.

În general, prefer să citesc întâi cartea, iar apoi să văd filmul. Neavând însă romanul lui Yann Martel, m-am mulţumit cu a vedea totul în imagini. Am să citesc cât de curând şi cartea, pentru că fiecare are imaginaţia lui şi sigur îmi va plăcea şi mai mult decât ce am văzut pe ecran.