Sursa foto: dorotelucci.com

În goana după lucrurile materiale, uităm esențialul! Țineți-vă aproape oamenii dragi, familia și bucurați-vă de ei, plini de sănătate! Asta e valoarea noastră, a tuturor!

M-a cuprins, așa, o ușoară melancolie, de la vreme poate, și m-am tot gândit la ai mei, la cei pe care încă îi am, dar mai ales la cei care s-au dus prea devreme. Când vorbești despre ai tăi, mama, tatăl, bunicii, frații, surorile, ar trebui să nu fie niciodată de ajuns timpul pe care îi petreci cu ei, timpul pe care îl oferi oamenilor dragi ție. Știu, poate o să spuneți: „Stau cu ei când am vreme, în rest, am și eu viața mea”. Așa este, doar că, va veni o zi, când ți-ai da zile din viață, doar ca să mai poți asculta încă o povață! Nah, că am făcut și o rimă.

Stresul ne omoară pe toți, încet da’ sigur. Nici nu îți dai seama când ți-o dă la temelie. Te duci, ca orice om normal, perfect sănătos, la un control de rutină, și descoperi că ești bolnav. Mii de întrebări: de ce? de la ce? Vine și răspunsul specialistului: stresul! Perfect!
Plecând de la asta, personal, mi-am propus să nu mai pun suflet în toate lucrurile fără valoare. Atâta vreme cât sunt aptă și sănătoasă, pot face față oricătrei încercări. La câte am văzut și trăit, nu știu ce ar putea să mă mai surprindă. Așa că, dacă nu voi mai fi afectaă de orice lucru și le voi lua pe toate așa cum vin, îmi rămâne timp și energie pentru oamenii dragi sufletului meu, pentru timp cu adevărat valoros. Pe lângă timpul tău cu tine, care este cel mai important, vine cel pe care îl trăiești lângă ai tăi. Mă gândeam deunăzi la un proverb vechi, dar foarte grăitor: „Cine nu are bătrâni, să își cumpere” (sunt sigură că înțelegeți cu toți sensul acestor cuvinte ).

Ai mei bătrâni s-au cam dus…și, făcând o mică recapitulare, mi-am dat seama cât de săracă sunt. Dacă simt nevoia, și o am destul de des, să ascult un sfat, să povestesc de prin lumea Capitalei sau întâmplări, pur și simplu, nu prea am variante. Doar mama, pe care evit să o încarc, să o neliniștesc cu grijile mele, cu nevoi, cu probleme, pentru că, așa cum mărturiseam într-o postare trecută, încerc să o protejez cât pot de mult, pentru că este cel mai de preț dar pe care îl am.

Până nu demult, era bunica….cu ea povesteam mai mult decât cu mama. Era mai călită, mai „bărbătoasă”, știa ce să îmi spună ca să mă scuture puțin și să mă motiveze să merg mai departe. Am iubit-o, dar nu i-am arătat, iar de spus, o singură dată, când, nu știu sigur dacă mă mai înțelegea….Acum, aș vrea să o fac mai apăsat, dar nu mai e. Cum aș vrea să mai fac multe alte lucruri, dar nu mai pot…Puteți să le faceți voi, însă, pentru voi și ai voștri dragi!

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ