– Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.

– Dacă ai timp… i-am răspuns.

Dumnezeu a zâmbit.

– Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească… iar apoi tânjesc să fie iar copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat:

– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

– Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu încă nu sţiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.

– Mulţumesc pentru timpul acordat… am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.