Ei, uite că se mai întâmplă și lucruri buni, mai răsare și soarele, iar sufletul meu nu e mereu încărcat cu negură. Îmi place să primesc și să dăruiesc, la rându-mi. Știu, însă, că este doar o etapă din viața mea. Poate că nu este bărbatul vieții mele, poate că nu vom rămâne împreună. Dar a apărut în momentul potrivit, exact când am cerut (mereu, Dumnezeu mi-a dat cam ce mi-am dorit, nu degeaba și vorba aia cu ”ai grijă ce-ți dorești…”). Să zicem că… nu mai sunt ”a nimănui”. Nu vreau să-mi fac planuri, să visez, să mă înarmez cu dorințe care se vor spulbera pe drum. Vreau sa trăiesc momentele acestea, pe care știu că nu le voi mai întâlni. El mi-a adus o oază de liniște, mă simt protejată, iubită, respectată. E mult spus ”iubită”, dar până la urmă, ce naiba e iubirea?!