E ora 1. Întinsă în pat, cu veioza aprinsă și lumina lunii ce bate chiar pe fața mea, privesc la stele și știu că asta e una din nopțile în care nu pot să dorm. Nu e ceva neobișnuit, nici nu am un motiv anume. Pur și simplu, privesc pe fereastră, apoi mă foiesc, așa mi se întâmplă mie. Deși am 1000 de lucruri la care să mă gândesc, nu am chef să o fac. Nu în noaptea asta. Bine, bine, dar trebuie să-mi vină ceva în minte, cât o să stau să mă uit la lună și la stele că doar nu-s nebună?!

Uite că-mi veni ceva. Ce-o fi avut bietul om, nea Costică Ștefănescu, să se sinucidă? Adică știu ce a avut, toată lumea o știe, dar… e păcat de sufletul lui. Mă oftic tare că n-am putut să ajung la spital, așa cum mi-am propu. Nu l-am cunoscut niciodată personal, dar așa am simțit eu nevoia, să-l vizitez. Și uite că n-am făcut-o. În urmă cu fix o săptămână, am scris un reportaj, iar ca temă a fost cancerul. Ciudat, dar poate ăsta a fost un semn. Adică nu că mă conider specială sau ceva de genu’, dar… dacă aș fi trecut pe la spital chiar atunci?! Nu că aș fi avut vreo putere, dar mă gândesc așa… Dacă stătea de vorbă cu o străină (cu multe pe suflet, de altfel), poate… poate, poate… cine știe?
Cancerul e o boală necruțătoare. Mai necuțătoare e atunci când nu te lași ajutat. Ideea e că am stat de vorbă cu anumiți pacienți bolnavi de cancer când am făcut acel reportaj. Și toți suferă din cauza sistemului care nu le oferă medicamentele la timp sau, în multe cazuri, deloc. În schimb, acest om, o legendă a fotbalului românesc, nu cred că avea acea problemă, adică imposibilitatea de a-și procura medicamentele. E trist… Dumnezeu să-l ierte!

Hai că a fugit și luna între timp, s-a pitit după bloc! 🙂