Blogul ăsta e o bucăţică din viaţa mea. Mă bucur că l-am făcut. Îmi aduc aminte şi acum că n-am vrut şi n-am avut prea multă grijă de el. În ultima vreme să zicem că am fost ceva mai activă şi îmi pare aşa rău că n-am timp să citesc blogurile celorlalţi, care scriu mult mai bine şi mult mai frumos. În noaptea asta nu pot dorm, mă gândesc dacă să mai scriu sau nu… Mi-a zis cineva că a avea un blog e ca şi cum ai trăi în altă lume, că scrisul e o fantezie, o nebunie. Dar pentru mine nu reprezintă asta. Pentru că eu scriu lucruri reale, lucruri care fac parte din propria viaţă, nu consider pierdere de timp. În plus, cine ştie să-mi citească rândurile, simte şi emoţiile ascunse în spatele acestor cuvinte, cuvinte aşezate mai întâi în inimă şi apoi pe tastatură. Eu, una, cred în cuvinte. Nu ştiu câţi vizitatori am, dar nici nu pot să zic că mă macină prea tare întrebarea dacă mă citeşte sau nu cineva. Eu scriu pentru că îmi face bine, scrisul m-a ajutat întotdeauna. Ce-i drept, întotdeauna m-am descurcat mai bine în cuvinte, şi mai puţin la oral…vorbirea orală, desigur :). Altcineva mi-a zis că e bine să scriu, să-mi formez mâna pe blog, să mă dedic şi să iau în serios lucrul acesta, ba chiar să pun fragmente din cartea pe care mai am puţin şi o termin, să-mi cultiv sufletul neînfricat, să devin mai puternică, să am încredere în mine…

Apropo de cartea asta, m-am tot gândit şi mă tot gândesc… Eu nu sunt scriitoare, nu m-am născut cu talentul acela de scriitor adevărat pe care oamenii să-l citească cu atâtat drag încât să nu mai lase cartea din mână. Am impresia că… nu ştiu, parcă mă îmbăt cu apă rece. Şi dacă mi se va publica vreodată cartea, pe cine va interesa? Dacă e sortită eşecului? Aşa că mă las păgubaşă… Deşi am refuzat să recunosc atunci când am fost întrebată, spun acum că eroina din cartea mea retrăieşte cumva povestea vieţii mele, desigur, cu imaginaţia cu care m-a înzestrat Domnul (n-oi avea mare talent la scris, dar măcar am imaginaţie). Dar suntem diferite, din multe pucnte de vedere.

Într-adevăr, o carte publicată, cu numele meu, scrisă de mânuţa mea, în nopţile mele triste ori vesele, ei bine, mi-ar aduce o oarecare satisfacţie chiar dacă nu va revoluţiona trendul în literatură…

Până la urmă, şi dacă nu o citeşte nimeni, ce? E cartea mea, o voi găsi într-o zi prăfuită prin vreo bibliotecă… Of, mă contrazic de nebună, nu pot să dorm!