Iubesc ploaia. De când mă ştiu, mi-a plăcut acest fenomen meteorologic. Nu-mi plac tunetele şi fulgerele, îmi lasă impresia că în viaţa mea urmează un potop.

Ploaia mă inspiră. Îmi vin idei geniale. Mulţi artişti au folosit ploaia ca sursă de inspiraţie.

Îmi place să mă prindă ploaia la drum lung şi să conduc cu 40 de km la oră. Să mă gândesc. La mine; mai puţin la ceilalţi. Să privesc ştergătoarele abia făcând faţă.

Îmi place să o ascult şi în căsuţa mea de la etajul 10, unde picăturile par mari şi dese, chiar dacă nu sunt. Ca acum două seri, de exemplu. Ploua mărunt, dar se auzea puternic. Mi-am făcut un ceai de tei (ca să am un somn liniştit) şi am stat, pur şi simplu, să ascult, în pat, cu televizorul oprit, fără să citesc, fără să fac nimic.

Surprinzător, ploaia nu-mi dă o stare de fericire sau de energie. Doar linişte. Bine, şi-mi place să spun că e vreme de numărat banii şi de făcut „nebunii”. Dar când sunt singură, în niciun caz nu mă apuc de numărat banii. M-aş întrista în secunda doi. Mai degrabă intru pe Ebay şi mă gândesc ce pantofi să mai comand :D.

Îmi place să-i privesc pe oamenii aceia, care sunt atât de concentraţi la umbrelele de deasupra capului, fără a mai vedea ceva în jurul lor. Atenţi să nu se stropească, să nu-i plouă. Asta ar trebui să fac şi eu, dar sunt mai preocupată să-i privesc pe ei. Mai curioasă, de fapt. Deşi mi s-ar părea ciudat ca cineva să mă privească pe mine în momentele alea.

Deci îmi place. Ideea e să nu ţină zile în şir. Nu suport mocirla. Mă duc iar cu gandul la copilărie, când trebuia să merg până la şcoală cu bicicleta. Cu o mână ţineam umbrela. Azi nu mă mai duc la şcoală, ci trebuie să ajung la serviciu. Nu mai plouă, dar e urât, tot în casă îmi vine să stau. Se anunţă chiar ninsoari în următoarele zile. Se poate, Doamne, să nu mai dai ploaie până mai la vară?!