Sunt o naivă. Și recunosc asta. Acord prea multă încredere oamenilor din jurul meu, nu știu să-mi țin propriile secrete, iar apoi sunt dezamăgită. Mă enervez pe mine însămi că, de câte ori pierd un om din viața mea, pe motivul trădării, tot mai cred în bunătate, tot mai cred că orice om merită o șansă de a-l cunoaște. E o vorbă veche, care spune că învățăm din experiențe. Da, am învățat multe din toate prin câte am trecut (și n-au fost deloc puține), dar pe de altă parte, nu pot spune că am mari regrete. Asta sunt eu, cu bune și cu rele. Deși voi mai simți acest gust al dezamăgirilor, doresc să păstrez aceeași puritate în sufletul meu. În fond, eu n-am pierdut nimic. Am oferit prietenie și iubire acelora pe care i-am considerat importanți la vremea respectivă. Am câștigat nu doar încă un pic de maturitate, ci și puterea de a ierta, ceea ce contează, cred eu, foarte mult. Am și eu greșelile și păcatele mele. Dacă Dumnezeu mă poate ierta, și eu pot face același lucru cu ceilalți. Cine sunt eu să judec?!